Distribuie articolul:

Spre deosebire de dilema prizonierului, dilema cumpăratorului de produse bio e una cu o rezolvare cunoscută şi posibil de aplicat, însă nu stă în puterea acestuia. Poate doar într-o anumită măsură.

Piaţa produselor bio e încă în plină dezvoltare, pe de o parte din perspectiva preţului nu foarte accesibil, iar pe de altă parte pentru că piaţa nu este încă destul de extinsă. Cel puţin nu atât de extinsă încât să satisfacă marea parte a gusturilor.

Deşi e cunoscut “riscul” ca o legumă sau un fruct bio să nu arate la fel de încântător ca o legumă sau un fruct crescut şi pregătit cu diverse substanţe ca să se dezvolte într-un anumit mod, riscul merită în faţa beneficiului substanţelor nutritive pe care acestea le pot oferi, a aromei şi a parfumului. Nu cred că există cineva care în ultimii doi ani nu s-a auzit remarcând cum roşiile nu mai au niciun gust şi, în anumite perioade, nici chiar culoarea pe care o ştiam din copilărie. Din punct de vedere al legumelor şi fructelor proaspete, care ar trebui să fie principalele elemente într-o masă, nu copioasă, ci sănătoasă (la care aş adăuga toate seminţele din care se face făina şi altele), cele maxim 20 de magazine de care am auzit eu şi care comercializează produse bio au o ofertă, dacă nu inexistentă, atunci presărată cu produse din import. Nu e o mare diferenţă între un măr ecologic din Austria şi unul din România, dar în condiţiile în care, cel puţin anul trecut, merii au fost foarte bogaţi, ce rost ar mai avea sa plătim preţul (şi aşa mai mare decât pentru produsele obişnuite) care se adaugă din cauza transportului?

Problema nu este doar a consumatorului, dar şi a agricultorului. În condiţiile în care cei care practică agricultura ecologică primesc de la stat mai puţine subvenţii decât agricultorii obişnuiţi (doar în acest an li s-a recunoscut, practic, cererea de subvenţii pentru ramura agriculturii ecologice) , susţinerea în primul rând a produselor româneşti în magazine de profil ar fi un mare ajutor. În acest fel câştigul ar fi de ambele părţi şi, cum vorbim totuşi de producători locali, s-ar putea crea o legătură între furnizori şi cumpărători, în care ambii pot fi siguri de seriozitatea şi calitatea tranzacţiei.

Spuneam la început că puterea de rezolvare a acestei dileme nu stă în mâna cumpărătorului, poate doar într-o anumită măsură: în măsura în care, înainte de a cumpăra produse ambalate şi preparate cu mult timp înainte de folosire şi aduse din ţări îndepărtate, se opreşte la produsele proaspete româneşti şi se bucură de calitatea lor.