Mrs Kauffman & Madame Le Brun de Franny Moyle examinează minuțios viața a două artiste celebre, la finalul tumultos al secolului 18. Pe lângă o examinare atentă a picturilor create de acestea, avem parte și de o analiză a transformărilor socio-culturale venite odată cu Revoluția Franceză.
Cartea începe în forță, cu Vigee Le Brun proaspăt fugită din calea revoluționarilor, ajungând la Roma unde speră să o cunoască pe Angelica Kauffman, faimoasă pentru portretele și tablourile sale istorice.
Facem un pas în spate și aflăm mai multe despre viața și lucrările lui Elisabeth Louise Vigee Le Brun (1755-1842). Este fiica unui pictor și face parte din aristocrația franceză, iar asta îi permite să studieze pictura și să aibă acces la clienți bogați. Pictează nobilimea, dar își capătă renumele pentru portretele sale intime ale femeilor, destinate camerelor private. Devine una din doar patru femei admise în Academia Regală de Pictură și Sculptură, la insistențele reginei Maria Antoaneta, într-o perioadă în care se credea că ”femeile nu pot contribui la progresul artistic pentru că nu pot picta nuduri”.
Vigee șochează la prima sa participare la Salonul Academiei, expunând un portret ”indecent” al reginei într-o rochie diafană. Tabloul lansează o nouă modă în rândul femeilor aristocrate, dar și critici numeroase la adresa ținutei scandaloase: spunând că o apropie prea mult pe regină de supușii ei, că e împotriva decenței creștine sau chiar că ar susține importul de bumbac.
Întreaga carieră a lui Vigee Le Brun e piperată cu astfel de scandaluri. Portretul baronului de Crussol e considerat prea intim și lansează zvonul că cei doi ar avea o aventură, iar onorariul ei de 18.000 de franci pentru portretul reginei cu copiii e considerat scandalos de mare. Într-o perioadă în care nobilimea trăia în lux în timp ce oamenii muncitori erau supra-taxați, extravaganțele casei regale au contribuit la ascensiunea mișcării revoluționare. În timp ce regele și regina erau capturați la Versailles, Vigee reușește să părăsească Franța și pornește spre Roma.
Aici cartea își întoarce atenția spre cealaltă artistă, Angela Kauffman (1741-1807). Născută în Elveția, lucrează ca pictor în Austria și Italia, dar devine faimoasă după ce se mută în Londra în 1766. Începe prin a face portrete, învață să facă gravuri pe care le folosește ca să-și promoveze picturile. Cât timp este în Napoli are acces la artefacte antice pe care le studiază și abordează cel mai dificil subiect (conform ierarhiei vremurilor): tablourile istorice. În 1768, devine membru fondator al Academiei Regale de Artă din Londra, alături de alți 33 de artiști.
Picturile sale, inspirate din legende sau din evenimente istorice se remarcă prin personajele feminine centrale. Devine cunoscută pentru ”Vortigern, Rege al Britaniei, îndrăgostit de Rowena” – ce reprezintă un moment din istoria britanică, ”Zeuxis alegând modele pentru pictura Elenei din Troia” (unde se punea pe ea în locul pictorului care își alege modelele) sau ”Ahile descoperit”, fiecare venind cu o abordare nouă a poveștilor cunoscute și pline de simboluri. În tablourile sale inspirate de Cele Patru Elemente Artistice: Invenția, Design-ul, Culoarea și Compoziția sunt reprezentate ca femei.
Efectele economice ale războaielor engleze (cel pentru independența SUA și conflictele navale cu Franța) fac ca Londra să devină neprofitabilă pentru artiști, iar în 1782 Angelica Kauffman alege să se mute la Roma. Aici se bucură de o revenire la originile culturii antice pe care o iubește atât de mult, dar și de un statut mai bun ca artistă. Și tot aici o va cunoaște și se va împrieteni cu Vigee Le Brun. Cele două artiste nu petrec foarte mult timp împreună pentru că Vigee nu se poate acomoda în agitația din Roma și preferă liniștea pastorală din sudul Italiei.
În continuare cariera și viața lui Vigee pare să meargă în paralel cu declinul instituțiilor monarhice europene. Are ocazia să lucreze la curtea Ecaterinei cea Mare chiar înainte de moartea acesteia (și ajunge membră a Academiei de Arte din St. Petersburg), petrece timp în Viena și în Berlin (unde se remarcă cu portretele familiei Hohenzolen) și reîntoarce, în final, în Franța în 1802. După anii petrecuți în exil (ca și emigree, fără cetățenie franceză) Parisul i se pare de nerecunoscut după anii de Teroare ce au urmat Revoluției.
Odată cu trecerea în secolul 19, cele două artiste nu mai au parte de același succes. Angelica Kauffman moare în 1807, iar ultimul ei tablou este donat de Galeria Națională unei alte instituții, și apoi pierdut. Vigee Le Brun devine pasionată de peisagistică și preferă să se retragă din agitația orașelor mari. Lasă în urmă o colecție de peste 900 de picturi.
”Kauffman driven by intellect and a fundamentally theoretical approach to art, offers us a lifetime dedicated to refining a new aesthetic based on antiquity. (…) Vigee le Brun offers a more spontaneous and intuitive creative response to the world around her. Her career represents an engaged and lively, but ever changing, dialogue with her times.”
Într-un capitol intermediar ce analizează perioada 1760-1830 avem parte de o statistică impresionantă: peste 1300 de artiste au expus circa 7000 de picturi la cele mai importante expoziții din Londra și Paris. Astăzi doar 5% din tablourile pictate de femei sunt expuse în muzee.
Tocmai de-asta mi se pare atât de importantă o carte ca Mrs Kauffman & Madame Le Brun! Scoate la lumină carierele unor femei faimoase la vremea lor, dar uitate de istorie. Ne arată de ce picturile lor sunt importante și cum au avansat reprezentarea femeilor în artă. Contrastează puternic cu aceleași subiecte abordate de pictori bărbați. Și oferă o viziune inedită asupra unei perioade de mari transformări culturale (și sociale, și politice, și religioase…).
