Vuietul străzii îmi induce o stare haotică. Într-o zonă aglomerată a Brașovului, mă strecor pe lângă magazine și firme al căror aspect mă transportă în timp, cu câteva decenii în urmă. Blocul gri lângă care m-am oprit are baza clădirii acoperită de graffiti. Se simte că nu e vorba despre o încercare de înfrumusețare a orașului, ci despre nevoia celor cu spray-ul în mână de a se exprima și de a avea o voce.

Ca să ajung la întâlnirea programată, am părăsit cu ușurare bulevardul și am intrat pe o mică alee unde s-a făcut liniște. Am dat de o oază de pace, cel puțin aparentă, în mijlocul orașului. Copacii masivi umplu spațiul, iar băncile plasate din loc în loc invită la repaos. Apoi mă plimb până la ușa apartamentului, în spatele căreia viața se împletește firesc cu arta în atelierul lui Homeboy.

Arta vizuală și muzica se întâlnesc natural în spațiul public prin intermediul street art-ului, iar Homeboy este unul dintre artiștii care își interoghează constant practica și creația. În continuare discutăm despre proces și percepții, dar și despre o istorie a artei stradale.

Ce te-a atras inițial la ideea de a desena direct pe pereți, în spațiul public? Ce simți că are deosebit acest tip de interacțiune cu mediul înconjurător?

Privind către începuturi, drumul meu către graffiti a pornit din ceea ce numim acum „cultura hip-hop” – axată pe MC, DJ, graffiti și b-boy (breakdance). Inițial am fost atras în fenomen prin partea de dans, iar de acolo a devenit importantă muzica și apoi videoclipurile pe care le vedeam, în care apăreau și graffiti-uri; sunt primele mele contacte cu acest tip de artă. Vorbim de o perioadă pre-internet – anii ’95–’96 – și încercam să îmi creez propria versiune prin care să emulez ceea ce vedeam acolo.

M-am apucat efectiv de graffiti cam doi ani mai târziu, după ce văzusem și câteva desene care deja erau făcute în Brașov, tot în perioada aceea de începuturi.

Spațiul public oferă vizibilitate, iar acesta e unul dintre principalele lucruri care îl motivează pe un artist care lucrează în stradă. Posibilitatea de a face o lucrare monumentală este, de asemenea, atractivă și importantă pentru mulți artiști.

E ceva foarte special și primordial în a scrie pe pereți – sau pe orice suprafață cu vizibilitate – și e ceva special în folosirea unui spray cu vopsea pentru a desena sau scrie.

Desenatul pe pereți – vechi de când e omul – are o componentă foarte importantă de „EU am fost AICI” și, în același timp, îți permite să creezi o lucrare care are vecini. Un desen pus în spațiul public e diferit de o lucrare expusă pe un perete alb, iar interacțiunea dintre locul în care desenezi și desen poate potența sau, dimpotrivă, dilua modul în care acesta este apreciat. Din punctul meu de vedere, un artist care desenează în spațiul public trebuie să aibă ca punct de plecare această evaluare personală a locului, și nu doar să transpună o piesă personală în orice spațiu care i se oferă.

Ai luat ideea de „scris pe pereți” literal, căci în lucrările tale literele devin elementul principal în jurul căruia se dezvoltă un fir narativ. Ce anume te fascinează la formele literelor?

În graffiti, literele devin un pretext pentru a mă juca cu forme și culori, dar nu e doar despre formele lor, ci mai degrabă despre a o vedea ca pe o expresie a libertății minții, exprimată prin graffiti.

Am început desenând cuvinte care să fie scurte și „cool”, apoi interesul meu a virat, într-o perioadă, spre a desena alfabete întregi. De acolo a apărut interesul pentru diferite tipuri de alfabete sau sisteme de scriere și pentru istoria scrisului, care a evoluat în paralel cu istoria omului.

Am realizat că de fapt scrisul este și una dintre cele mai vechi tehnologii din lume și că, prin diversele sisteme de scriere – implicit prin estetica glifelor – fiecare comunitate umană din istorie a încercat să rezolve problema „cum scriem?”.

Apoi am început să mă interesez de evoluția scrisului, să descopăr ce alți artiști au folosit scrisul în operele lor, cum ne raportăm la istoria inscripțiilor sau să descopăr artiști care – deși nu se ocupă cu graffiti – au intuit frumusețea jocului cu forma literelor.

În acest tablou mai larg am descoperit discipline pe care le văd ca fiind rude ale graffiti-ului: caligrafia, typography-ul, lettering-ul, dar la fel de interesante mi s-au părut și alte curente artistice care, de-a lungul timpului, s-au preocupat de desenatul în spații publice sau au avut ca temă principală litera, scrisul.

Deși numele ales (pseudonimul) este extrem de important în graffiti – pentru că reprezintă identitatea și punctul de plecare pentru orice desen –, GRAFFITI NU E TEXT.

Realizezi cu adevărat că graffiti nu e text în momentul în care parcurgi pagini peste pagini de desene care reiau un cuvânt în jurul căruia Homeboy construiește un univers întreg – sau cel puțin o poveste. Gesturile se transformă în forme și sunt aduse la viață de culoare în zecile de caiete ale artistului, care acoperă o perioadă de peste 25 de ani.

Care este parcursul unei lucrări pentru tine? Cum ai descrie procesul tău de lucru și care sunt etapele care te captivează cel mai mult?

De cele mai multe ori încep să desenez fără o idee predefinită: literele H O M E sunt subiectul, iar în funcție de ideea grafică pe care o am în momentul respectiv încep să dezvolt diferite designuri.

În prima fază lucrez doar la contururi; desenez multe pagini urmărind o anumită idee grafică comună în fiecare scris, iar apoi revin asupra unor desene și încep să le colorez.

De obicei, prima fază – desenul liniilor – o realizez rapid, de la câteva minute până la câteva secunde, în funcție de abordarea pe care vreau să o am.

E un proces liber și spontan în care improvizez, fiecare desen este unic și are propria personalitate. Desenez de cele mai multe ori fără corecturi. Făcând o paralelă muzicală, sunt asemenea unui jazzman care improvizează la un instrument; văd lucrările mele ca pe o improvizație liberă în linie.

În ultima perioadă, din punct de vedere stilistic, pendulez între două extreme: pe de o parte, o abordare pe care am numit-o Ultrawildstyle, maximalistă, un baroc graffiti, o căutare a limitei până la care pot complica o literă sau un desen; pe de altă parte, o direcție minimalistă, pe care am numit-o Minimalistic Wildstyle, în care explorez cât de puțină informație pot pune într-un desen astfel încât să definesc totuși o literă sau un scris.

Între aceste două extreme pe care le-am descoperit există o mulțime de alte desene și abordări pe care le experimentez sau le-am experimentat de-a lungul timpului, stiluri care reflectă diferite stări prin care am trecut sau răspund la anumite întrebări cu care chestionez graffiti-ul. Având foarte multe schițe, nu toate apucă să fie colorate, ceea ce îmi permite să fac experimente interesante, cum ar fi să mă întorc la schițe începute acum mulți ani și să le colorez cu ideile pe care le am acum. Pentru mine, e o călătorie în timp prin propriile desene, pentru a le investi cu potențial nou.

În momentul în care mă opresc asupra unei schițe pe care vreau să o colorez, de multe ori folosesc un cadru fix, îmi creez o margine imaginară care să îmi permită să „ies din pagină” și pe care o populez cu diverse scenografii care pot fi citite ca o bandă desenată alternativă. Folosesc referințe din graffiti sau cultura urbană, ochi drept personaje, teme legate de istoria scrisului sau încerc să spun o poveste doar prin culori.

Totuși, acest mix între graffiti și caietele în care experimentezi este, el însuși, o pendulare între alte două extreme. Pari să treci cu ușurință de la un format mic la o suprafață întinsă. Cum ți se schimbă percepția și modul de lucru atunci când treci de la o lucrare mică, pe hârtie sau pe pânză, la o suprafață imensă, în spațiul public?

În lucrările pe hârtie sunt liber să experimentez, iar produsul final nu trebuie să țină cont decât de propriile mele exigențe; sunt lucrări de căutare și serii în care încerc să răspund unor întrebări personale.

Lucrările publice vin, în primul rând, cu un soi de autocenzură datorită spațiului în care desenez și implicațiilor care rezultă de aici; apoi există o cenzură impusă de autorități (publice și public) care, din nou, limitează temele și felul în care desenez.

De multe ori mă gândesc, raportându-mă la istoria artei, că marii artiști din trecut nu ar fi putut avea o lucrare în spațiul public din cauza așteptărilor fiecărei generații de privitori și a ceea ce înseamnă arta pentru ei, ideile artiștilor fiind considerate prea avangardiste pentru contemporaneitatea fiecăruia.

De asemenea, în momentul în care transpun o idee în spațiul public, sunt foarte interesat de locul în care e amplasat desenul și de modul în care interacționează cu mediul înconjurător, cu ecosistemul vizual în care se găsește.

Publicul tinde să creadă că a face artă stradală e despre decorare, însă pentru mine arta stradală este o explorare.

Un alt lucru fundamental care deosebește practica de a desena într-un format mai mic și trecerea la unul mare este faptul că schița este un produs al încheieturii, al cotului și al umărului. Trecerea la un format mare reprezintă un desen în care îți folosești tot corpul în proces.

Importanța acordată locului în care un desen urmează să fie creat mă duce cu gândul la felul în care artiștii stradali ajung unii în proximitatea altora, cum straturile de graffiti se adună unele peste altele, iar uneori intervențiile sunt lipsite de sensibilitate estetică. În spațiile publice, în afara unui mediu organizat și planificat, graffiti-ul nu beneficiază de un curator care să aibă viziunea de ansamblu asupra spațiului și să facă intervențiile armonioase. Astfel, democratizarea actului artistic obligă și privitorii să se familiarizeze sau să se acomodeze cu o formă de haos vizual.

Cum ai descrie atmosfera actuală din comunitatea de artiști stradali în relație cu stadiul în care se afla când ai debutat? Mai există astăzi un sentiment de apartenență sau fiecare artist tinde să își urmeze propriul drum?

Inițial, artiștii de graffiti își spuneau WRITERS, adică creatori de scrisuri.

În timp, lucrurile au evoluat spre o scenă mai largă și complexă, reunită sub termenul umbrelă de STREET ART, care cuprinde o gamă variată de manifestări în spațiul public: stickere, stencils, intervenții sculpturale și o ramură de neo-muralism.

Deși graffiti-ul este văzut ca un curent unitar – prin folosirea spray-ului ca instrument de lucru – motivația și intenția celor care îl practică sunt foarte variate.

Comunitatea graffiti a evoluat, s-a înmulțit și s-a perfecționat, mijloacele tehnice s-au diversificat, iar estetica „graffiti” este omniprezentă în jurul nostru, în produse și mărci. Totuși, graffiti rămâne o mișcare underground, care a evoluat stilistic și tehnic, dar insuficient pentru a crea o infrastructură pentru artiștii stradali, cum ar fi prin asigurarea unor pereți legali. Există doar câteva exemple pozitive în acest sens, în orașe precum Iași, Cluj sau Roman.

De asemenea, legislația nu include activități de genul intervențiilor artistice stradale. De multe ori, pictarea unui mural legal necesită aceleași acte și taxe care se aplică în construcții.

În același timp, pentru că scena de street art a evoluat organic și democratic – unde orice persoană poate să propună și să realizeze o lucrare de street art – se pune întrebarea: cum judeci o lucrare făcută de un artist pentru care creația și expresia sunt alegeri de viață, un mod de a fi, și nu un moment plăcut de creativitate în timpul liber, față de o producție realizată cu scop comercial, politic, social sau pur ornamental?

Și procesul de judecare a unei lucrări de artă, fie că vorbim despre un spațiu muzeal, fie că e vorba despre spațiul public, face parte – sau ar trebui să facă parte – dintr-un proces mai amplu de educație estetică. Ținând cont de absența acesteia din parcursul majorității oamenilor, cum ai simțit tu, personal, reacția publicului față de lucrările tale? În ce măsură au influențat aceste reacții alegerile tale creative?

De cele mai multe ori, reacția este pozitivă; sau cel puțin așa simt din interacțiunile pe care le am la fața locului atunci când desenez. Dar nu cred că ceea ce produc din punct de vedere artistic este influențat prea mult de părerile exterioare. Mai degrabă îmi face plăcere să discut cu alți artiști cu preocupări similare și interes în „style writing”, pentru că o consider o disciplină nouă, foarte puțin teoretizată în momentul de față.

Unul dintre riscurile artei murale este efemeritatea acesteia, căci multe dintre picturile murale realizate de-a lungul istoriei nu mai există în prezent. Unul dintre muralele semnate de Homeboy la Brașov, dragi atât publicului, cât și artistului, se afla în spațiul ocupat de Muzeul Amintirilor în Comunism. În momentul în care clădirea a intrat într-un amplu proces de renovare, atât sediul muzeului, cât și lucrarea, au dispărut.

Așadar, în mod realist, singurul spațiu pe care artistul îl controlează într-o oarecare măsură este atelierul. Homeboy, cum arată spațiul tău de lucru?

Spațiul de lucru, la ora actuală, este minimalist – o masă și un conglomerat de markere, vopsele, creioane și alte instrumente de lăsat urme pe hârtie. Spațiul în care lucrez, deși nu este un atelier propriu-zis, are mici insule, colecții de obiecte care reprezintă o continuare fizică și tridimensională a esteticii lucrărilor mele.

Dintre instrumentele menționate, care sunt în acest moment preferatele tale și de ce?

Lucrez în principal cu markere și creioane colorate pe hârtie și în caiete – un reflex al perioadelor de început ale graffiti-ului, când schițele erau colecționate în black-book-uri voluminoase.

În lucrările murale folosesc spray-uri cu vopsea – nu „spray-uri cu graffiti”.

În ultima perioadă am început să mă aventurez și în domeniul picturii – după ce o bună perioadă de timp m-am tot întrebat de ce să fac asta și ce am eu nou și/sau relevant de arătat într-o pictură.

Cu toate că experimentezi constant cu propriul stil, aflându-te într-un proces de explorare, iar instrumentele îți oferă pe de o parte limitări, în timp ce deschid anumite direcții, păstrezi totuși o legătură puternică cu tradiția. Mă refer aici atât la black-book-urile de care vorbești, cât și la pictura propriu-zisă. Tot o atitudine tradițională, sau aș spune chiar conservatoare, poate să aibă și publicul uneori.

Care este o concepție greșită pe care oamenii o au adesea despre arta murală sau despre munca ta și pe care ai vrea să o corectezi?

În general, oamenii se așteaptă ca o pictură murală să „înfrumusețeze” sau să decoreze spațiul, însă din punctul meu de vedere nu asta e finalitatea artei în general. Eu sunt un căutător al „interesantului” mai degrabă, ceea ce nu exclude frumosul, dar nu se limitează doar la asta.

Estetica dominantă în spațiul public este cea publicitară – comisionată și cu intenții comerciale. Arta stradală ar trebui să fie tocmai opusul acestei abordări: să ofere altceva, să spună ceea ce o reclamă nu poate și să își asume o libertate pe care companiile nu o au, poate chiar să aducă un nou limbaj estetic în spațiul public, diferit de ideile grafice pe care le propune, în general, publicitatea.

În ceea ce privește graffiti-ul, majoritatea oamenilor sunt deranjați de prezența tag-urilor în spațiul public și de degradarea suprafețelor. Graffiti-ul are o componentă de învățare în public, așa că toate încercările rămân ca urme și se cumulează. E ca și cum te-ai apuca să cânți la un instrument și toate sunetele din perioada de învățare rămân plutind în aer. Vopsitul greșit se poate rezolva simplu, prin revopsire.

În același timp, nu toate tag-urile sunt greșeli. Pe cele bine făcute le văd ca parte dintr-o nouă estetică de caligrafie urbană, o poezie a gestului – însă locul în care sunt realizate ține de responsabilitatea fiecărui artist. De exemplu, nu se scrie pe zidul unui cimitir, pe o casă renovată, pe biserici, monumente sau în lift.

Într-un spațiu public sufocat de prezența reclamelor și a materialelor publicitare, arta stradală și formele artistice din spațiul urban sunt subreprezentate. Din acest motiv, artiștii sau cei care doresc să se exprime vizual ajung să folosească orice suprafață disponibilă pentru a fi vizibili. În astfel de situații, spațiul își pierde caracteristicile cu care a fost investit anterior și devine, pentru cel care desenează, o simplă pânză pe care poate interveni cu spray-ul. Valoarea unui desen realizat ilegal este apreciată mai degrabă prin raportul dintre timpul necesar execuției, complexitatea lucrării și vizibilitatea locului ales.

De multe ori mă gândesc la graffiti ca fiind o lucrare colectivă, redată pe o pânză formată din suprafețele exterioare ale clădirilor. Dacă am putea desprinde lucrarea și să o expunem într-un loc în care să fie admirată în întregime, cred că ne-ar dezvălui sensuri noi.

Dacă menționezi ideea de colectiv, ce influențe artistice sau culturale consideri că te definesc cel mai bine și care i-ar putea ajuta pe oameni să-ți înțeleagă mai profund arta?

Cea mai importantă influență e însuși graffiti-ul.

Urmăresc fenomenul mondial, încerc să mă mențin la curent cu ceea ce desenează artiștii consacrați și cei noi care apar, cu progresul materialelor și al ustensilelor folosite în graffiti, precum și cu curentele stilistice din cadrul mișcării de street art.

Fiind un artist autodidact, am încercat tot timpul să mă educ în ceea ce înseamnă arta în general. Interesul meu pentru graffiti se axează mai ales pe partea de style writing – care își are rădăcinile în perioada de aur a graffiti-ului pe trenurile din New York, din anii ’60–’80, când, pe lângă ideea de bază de a te face remarcat, a apărut și o estetică tradițională a graffiti-ului.

Graffiti-ul – prin mișcarea mondială care a devenit – a redefinit relația dintre artă și spațiul public, artă produsă în afara spațiilor de expunere tradiționale. A contribuit la reactivarea și dezvoltarea curentului de muralism – transformându-l în ceea ce numim acum neo-muralism, parte din street art. A democratizat posibilitatea de a-ți crea un renume prin faima obținută în spațiul public – un fenomen asemănător publicității tradiționale, dar animat de alte intenții, în care „produsul” este artistul.

Nu în ultimul rând, graffiti-ul a inventat disciplina de style writing, care, spre deosebire de alte curente care s-au ocupat de estetica scrisului, aduce noutatea că litera nu mai trebuie să respecte criteriul clasic de a putea fi citită, ci oferă posibilitatea explorării libere a semnului și a glifei, chiar până când aceasta devine ilizibilă (wildstyle).

Graffiti-ul transformă cuvântul: nu mai este despre CE se scrie, ci despre CUM se scrie.

În general, oamenii, când văd un graffiti, au automat instinctul de a citi ce scrie, iar faptul că nu reușesc să-l descifreze poate crea un sentiment de disconfort sau scepticism. Însă, în general, ar trebui evaluat ca orice altă lucrare artistică, prin analiza relațiilor cromatice, curgerea formelor, relația dintre pozitiv și negativ, armonia compoziției, noutatea și inteligența pe care o aduce în domeniul creației literelor și, implicit, în graffiti.

De-a lungul timpului, putem vedea că scrisul și desenatul pe pereți a fost și s-a dezvoltat odată cu umanitatea – de la arta rupestră, trecând prin fiecare perioadă istorică și ajungând până în vremuri mai apropiate de contemporaneitate, când curente precum letrismul, reprezentat de românul Isidore Isou, aveau la bază ideea că litera, nu cuvântul sau propoziția, este unitatea fundamentală a creației artistice.

Aflându-ne la finalul acestui interviu, ce le-ai spune oamenilor despre ideea de a vedea arta în jurul lor, în locuri neașteptate? Cum putem învăța să ne bucurăm mai mult de prezența ei în viața de zi cu zi?

Arta în spațiul public funcționează ca o galerie în aer liber; este o soluție pentru a face orașele mai prietenoase, mai atractive și mai de succes.

Deși nu cred că ea își are locul peste tot, există o mulțime de locuri în care ar avea sens. Orașul nu ar trebui să fie doar un sat mai mare, ci vine cu alte cerințe și posibilități.

Ca societate, avem oameni dispuși să își aloce timp și creativitate pentru a se exprima artistic, care își folosesc banii proprii pentru a desena și care își riscă starea de bine, sănătatea și viața pentru a crea, dar nu știm cum să canalizăm această energie.

Arta stradală creează o legătură între oraș și locuitorii lui, într-o societate în care spațiul urban devine mai mult o zonă de tranzit decât un spațiu pe care să îl locuim, pe care să îl cunoaștem și să ni-l asumăm ca locuitori.

În momentul de față, lucrări semnate de Homeboy se găsesc pe fațade din București, Arad, Timișoara sau în locuri industriale abandonate – puțin accesibile publicului. Este mai ușor de găsit online, atât pentru arta vizuală pe care o practică cu consecvență, cât și pentru seturile și proiectele muzicale în care este implicat ca DJ.