Bijuteriile din porțelan pe care Daliana Elena Pavel le poartă și le creează fac memorabilă întâlnirea cu artista. Piesele par extensii firești ale sculpturilor sale, depășind rolul aparent de simplu accesoriu. Curiozitatea de a înțelege cum s-a născut această legătură dintre sculptură, ceramică și bijuterie a devenit punctul de plecare al conversației noastre despre material, proces și fragilitate.

Daliana, mi-ai spus că în prezent studiezi sculptura la Timișoara, dar am văzut că ai deja o experiență bogată în realizarea de bijuterii din porțelan. Cum a început povestea ta și cum te simți în această etapă a drumului tău artistic?

Am început să fac ceramică acum 10 ani, iar după terminarea masterului mi-am deschis propriul atelier și am creat brandul KAOLITH, denumit după caolin, o argilă albă, deoarece lutul alb este materialul meu preferat. La început făceam obiecte utilitare precum cănuțe, farfurii și ghivece, ca să experimentez cu noi glazuri și forme de mici dimensiuni. Îmi amintesc că la primul meu târg aveam expus un ac de păr printre cănuțe și ghivece. Lucrasem foarte mult la el și eram mândră că a ieșit așa de bine, dar știam că nu este un material potrivit pentru un asemenea obiect fragil. O doamnă l-a cumpărat și mi-a spus că-l va folosi ca semn de carte, ceea ce mi s-a părut foarte drăguț, pentru că l-a apreciat foarte mult.

Îndrumată de surioara mea, am pornit de la serii mici de bijuterie. Începusem să lucrăm împreună în atelier, iar ea mi-a fost muza primelor bijuterii și încă mai fac bijuterii pentru ea sau cu gândul la ea. După o perioadă de câțiva ani în care am făcut serii mici sau piese unicat, m-am axat doar pe bijuterie și așa am învățat să lucrez cu porțelanul, un material cu foarte multă personalitate pe care am ajuns să îl iubesc. Pot spune că bijuteria a început ca un experiment, ca un exercițiu pentru perfecționarea tehnicilor de lucru detaliat, care mai apoi m-a ajutat să creez piesele mele de artă.

Consider că încă mai am de lucru, nu cred că am atins limitele materialului și încă mai am multe idei de bijuterie. Îmi place să privesc în trecut, de unde am început, și să observ tot acest proces până în prezent. Simt că povestea mea în arta bijuteriilor din porțelan încă se conturează și sunt entuziasmată să experimentez și să creez în continuare mici piese de artă.

Chiar dacă povestea și practica ta încă se conturează, amprenta personală își face simțită prezența în piesele tale. Cum ai descrie tu identitatea propriilor tale bijuterii și ce crezi că le face recognoscibile?

Cred că identitatea bijuteriilor mele este dată de abordarea materialului. Porțelanul este un material care are multe de oferit, este dificil de lucrat cu el, dar îmi place să îi testez constant limitele și să experimentez.

Bijuteriile se remarcă prin detalii și formele organice, adesea spontane. Lucrez cu un spectru larg de forme, de la geometric la organic; fiecare piesă insuflă eleganța și rafinamentul porțelanului. Un alt element care le face recunoscibile este aurul coloidal pe care îl folosesc pe porțelanul alb; este asocierea mea preferată când fac bijuterie. Culoarea albă a porțelanului cu aur m-a inspirat și în lucrările mele de artă.

Delicatețea pieselor tale camuflează un proces pe care mi-l închipui mai anevoios decât pare. Lucrezi de mult cu ceramica, dar cum ai ajuns aici și ce te fascinează cel mai mult la acest material?

Materialul ceramic m-a fascinat mereu, de când eram copilă voiam să devin ceramistă. Când aveam 3 ani mă uitam la televizor la emisiunea „Teleenciclopedia” și am văzut olari care lucrau la roată; am fost așa fascinată încât am mers la mama în bucătărie și i-am spus că atunci când voi crește mare o să mă fac olar. M-am ținut de cuvânt.

Îmi plăcea mult să modelez și mereu am simțit o chemare către acest domeniu. Mă bucur foarte mult că am ținut la visul meu și chiar am devenit ceramistă; nu mă văd făcând altceva în viața asta decât să creez în ceramică.

De ce crezi că te atrage în mod special?

Ceea ce mă fascinează mereu la materialul ceramic este că poți crea orice, dar pe departe procesul tehnologic este preferatul meu. Multe ore sunt investite în fiecare etapă de formare și decorare a obiectelor. Și emoția pe care o am când aștept să deschid cuptorul. Pentru mine, munca în lut îmi dă un scop, este un mediu inepuizabil de inspirație și satisfacție. Iubesc cu adevărat ceea ce fac și sunt recunoscătoare în fiecare zi în care am oportunitatea să creez.

Ai mărturisit la un moment dat că procesul de creație nu decurge mereu conform planului. Cum gestionezi momentele în care apar greșeli sau surprize? Ai loc pentru improvizație în munca ta sau mereu o iei de la capăt?

Adevărat, procesul de creație este neiertător câteodată. De obicei aflu dacă munca mea a fost în zadar atunci când deschid cuptorul, de aceea am emoții de fiecare dată. De obicei, dacă lucrez foarte mult la o piesă și se întâmplă ceva cu ea în cuptor, prefer să o refac, deoarece îmi dau seama unde am greșit și știu că o pot face mai bine a doua oară. Este loc de improvizații câteodată, poate o re-glazurare sau o recompunere a piesei, dar când vine vorba de obiectele de artă nu există excepții.

Lucrările trebuie să se potrivească viziunii mele și prefer să le fac de mai multe ori, până ajung la un rezultat de care sunt mulțumită, altfel nu sunt împăcată cu mine. Știu că sună drastic, dar eu o privesc ca pe un exercițiu de îmbunătățire. De fiecare dată lucrarea iese mai bine a doua oară, pentru că am învățat ce nu merge și găsesc soluții noi.

Cred că asta este partea mea preferată din proces, atunci când trebuie să reconsider structuri și tehnici pe care le folosesc, deoarece îmi îmbunătățesc munca și îmi perfecționez tehnicile. Îmi place să privesc aceste accidente asemenea unor provocări la care am oportunitatea să lucrez, pentru că la final mă așteaptă satisfacția de a reuși să depășesc o nouă limită în munca mea.

Astfel de provocări duc probabil la o conexiune specială pe care o dezvolți cu lucrările tale. Există un obiect, fie că este vorba despre o bijuterie sau despre o sculptură, care ți-e deosebit de dragă? Ce anume o face specială pentru tine și ce crezi că îi atrage pe ceilalți la ea?

Da, cred că am o legătură specială cu fiecare lucrare pe care o fac, deoarece petrec mult timp în procesul de creație, dar după ce este gata mă detașez de ea și trec la următorul proiect. Nu pot spune că nu îmi mai sunt dragi, dar le privesc ca pe etapele pe care a trebuit să le depășesc pentru a ajunge în punctul în care sunt acum.

Totuși, există o piesă pe care am creat-o pentru atelierul meu; este vorba de lucrarea „1/1000 de conexiuni”, prima mea lucrare din porțelan, care a stat la mine în atelier câteva luni și nu m-am gândit că va avea un impact așa mare asupra drumului meu artistic. Am expus-o pentru prima dată pe holul Facultății de Artă din Timișoara și a fost foarte apreciată de colegi și profesori. Am observat că oamenii erau intrigați de acea piesă și o asemănau cu o bijuterie. Pentru mine era normală acea asociere, pentru că folosisem porțelanul doar pentru bijuterie. Astfel, am stabilit că aceasta va fi noua direcție în drumul meu artistic și reprezentarea principală a tezei mele de doctorat. După care am făcut seria de lucrări prezentată la expoziția „Ceramica Senzorială” din Brașov.

Conceptul lucrării „1/1000 conexiuni” a pornit de la un vis pe care l-am avut. Visasem un fel de creatură cu multe tentacule care se plimba pe sub pielea mea. A fost un coșmar care m-a marcat, așa că în ziua respectivă am mers în atelier și mi-am propus să reinterpretez acea creatură într-o lumină mai pozitivă. Am folosit porțelan și am modelat fiecare fir manual, mai apoi le-am așezat pe un suport. Când m-am uitat la lucrare, am considerat că lipsește ceva; încă arăta înfricoșător, așa că am decis să îi fac o pereche și să le conectez. Așa că acea creatură nu mă mai privea pe mine; acum avea o pereche cu care să comunice.

Nu știu exact cum să explic apariția acestei lucrări, pentru că după ceva timp am realizat că forma acesteia seamănă foarte mult cu un neuron care formează o conexiune, ceea ce se potrivea perfect cu tema mea de cercetare doctorală. I-am pus numele de la început „1/1000 de conexiuni” pentru că îmi amintea de numărul de alegeri pe care le facem în fiecare moment și cât de mult ne influențează drumul în viață.

Eu cred că a fost un mesaj din subconștient. Poate nu l-am interpretat cum trebuie de la început, dar când am decis să urmăresc acest stil de structuri din porțelan pentru lucrările mele am înțeles că determinarea mea de a face lucrarea respectivă nu a fost întâmplătoare și că acele conexiuni și alegerea au fost făcute atunci. Asta mi-a deschis un nou drum artistic, pentru care sunt foarte mândră că am avut curajul să îl urmez.

Dacă bijuteriile dezvăluie atenția pentru detaliu și rafinament tehnic, sculpturile dezvoltă aceeași sensibilitate la o scară diferită. În prezent, Daliana își aprofundează cercetarea artistică în cadrul studiilor doctorale la Facultatea de Arte și Design din Timișoara. Expoziția „Ceramica senzorială” prezentată la Brașov la finalul anului 2024 a marcat un moment important al acestui demers care reunește interesul pentru material, percepție și experiența corporală.

Care este tema sau conceptul care unește cele mai recente sculpturi ale tale?

Tematica sculpturilor din ultimii ani este „ceramica senzorială” și atributele senzoriale ale materialului ceramic. Creez forme și structuri care să reprezinte stimuli ai simțurilor umane, pentru a ilustra ideea de conexiune dintre ceramică și ființa umană.

Am pornit de la ideea că lutul este un material senzorial care stimulează simțurile umane. Pe parcurs ce mă adâncesc în acest concept îmi vin noi idei prin care pot să creez obiecte artistice cu care publicul poate să interacționeze prin atingere, văz, auz, miros și poate chiar și gust. Deocamdată m-am axat foarte mult pe văz, atingere și miros, dar cu timpul învăț să mă adaptez mai bine la acest concept.

Problema este că percep materialul ceramic într-un mod idealist și, pentru partea artistică, îmi este dificil să creez lucrări pe care nu simt că este momentul să le fac. Cred că în prezent privesc acest concept ca pe o colaborare dintre mine și material, din dorința de a crea ceva sincer care să reprezinte cel mai bine conceptul de senzorialitate.

Lucrările pe care le-ai creat stimulează simțurile privitorului, dar în același timp generează întrebări referitoare la procesul de creație în sine. Povestește-ne puțin despre tehnica ta: cum lucrezi și ce descoperi în proces?

Tehnica mea de lucru este un pic haotică și obsesivă câteodată, dacă pot să-i zic așa; când am o idee nu mă opresc până nu este gata. Adesea îmi vin idei pe parcurs, în timp ce lucrez, și încerc pe cât posibil să nu le las să mă distragă. Îmi place să creez obiecte dificile din punct de vedere tehnic, le privesc asemenea unor provocări, iar în timpul procesului realizez că lutul nu ține cu mine mereu.

În ultimii ani îmi fac lucrările direct pe placa de ardere pentru că îmi este imposibil să le mut. Tot pe placa de ardere le și glazurez. Lucrările stau pe placă până sunt gata și devin destul de rezistente ca să le mut sau să le montez. Adesea pornesc cu o idee pentru proces și pe parcurs realizez că nu am gândit lucrarea cum trebuie, așa că folosesc obiecte din atelier ca suport pentru uscare sau ardere.

Îmi place să lucrez mult, ore în șir, mai ales noaptea, pentru că este liniște și mă simt mai calmă. Atelierul meu este plin de obiecte uscate sau biscuitate care își așteaptă rândul la cuptor. Sunt proiecte personale puse pe pauză, pentru că nu am idee cum să le termin sau pur și simplu am uitat că le-am făcut.

Aș vrea să pot descrie tehnica mea într-un fel, dar adevărul este că lucrez diferit pentru fiecare obiect în parte. Dacă fac bijuterii, încep cu câteva modele și pe parcurs îmi vin idei noi, așa că le fac și pe acelea. Sunt piese mici care necesită atenție, dar le modelez destul de repede. Este un proces relaxant și creativ. Până ajung la partea de glazurat și pictat cu aur, unde trebuie să pictez fiecare piesă în parte și poate dura zeci de ore, este un pic repetitiv și obositor. În schimb îmi place foarte mult să le montez (să pun torțițele la cercei și verigile la coliere). Sunt foarte mândră când termin o serie de bijuterii și mă gândesc că vor fi apreciate și purtate.

Atunci când fac obiecte pe comandă, lucrez mai repede, îmi dau silința să comunic cât mai mult cu clientul și să cer cât mai multe detalii legate de viziunea lor. Cred că este important să reușesc să creez ceva specific pentru alte persoane, chiar dacă nu este neapărat în stilul meu. Îmi place să fac piese pe comandă pentru că sunt foarte diferite, iar unele idei ale clienților ridică anumite provocări tehnice pe care nu mi le-aș pune singură.

Dacă este o perioadă în care vreau să fac lucrări pentru mine, mă izolez de exterior și petrec foarte mult timp singură în atelier. Asta este partea mea preferată, când am o perioadă pentru mine și pentru ideile la care m-am gândit mult timp. Eliberez mesele de lucru și încep să modelez.

În ciuda izolării din atelier, creațiile tale sunt influențate și de relațiile cu cei din jur, cum spuneai mai devreme despre relația cu sora ta. Mai există și alte influențe sau repere teoretice care te inspiră? Cum se conturează cadrul tău conceptual atunci când lucrezi?

Mereu m-a inspirat lumea interioară și spiritualitatea. Primele mele lucrări complexe au fost bazate pe principiile hermeneutice, mai apoi am avut o fascinație pentru știință și teoriile legate de spațiu și timp, iar acum am ajuns la percepție (percepția umană) prin simțuri. Cred că o dată la ceva timp îmi aleg anumite tematici și contemplez asupra lor.

Sunt conștientă că toate ideile au o sămânță și provin de undeva din subconștient, de aceea îmi iau mult timp să mă gândesc la ele și să le descopăr. Cred că doar îmi hrănesc mintea cu idei și la un moment dat descopăr și cea mai bună variantă pentru interpretarea lor. Procesul de creație este mai dificil înainte de a începe efectiv modelarea.

Unde simți că se întâlnesc arta și viața ta personală?

Pentru mine arta este viața mea personală, toți cei care îmi sunt apropiați au un rol în creația mea. Fiecare membru al familiei mele mă susține să creez și adesea îmi sunt sursă de inspirație, mai ales sora mea mai mică, cu care discut mereu despre ideile mele noi.

Cred că arta vine din viață și este influențată direct de percepția pe care o am asupra realității, așa că nu pot să mă separ pe mine ca artistă de sinele meu când sunt cu familia sau când fac orice activitate „normală”. Consider că cele mai bune idei pentru lucrări apar când mintea este liniștită și când mă simt în siguranță alături de cei dragi.

Ce ți-ar plăcea ca publicul să înțeleagă sau să descopere despre arta ceramicii?

Arta ceramicii este o artă completă, pentru că ea cuprinde celelalte forme de artă clasice, precum sculptura, pictura și grafica. De asemenea, este important ca fiecare să încerce să modeleze și să urmărească tot procesul de formare al unui obiect ceramic. Cred că oamenii descoperă multe lucruri despre ei când modelează. Este asemănător unui instinct primordial, în care, indiferent cât de nepricepuți se consideră unii, la final tot reușesc să obțină ceva. Pentru că această formă de expresie este a noastră, este imprimată în ființa umană și merită experimentată.

Unde și când îți poate vedea publicul lucrările în perioada următoare? Ce proiecte ai în plan?

În perioada asta lucrez la o nouă expoziție de ceramică pentru sfârșitul anului acesta, în Timișoara. Conceptul este legat de conexiunea materialului ceramic cu corpul uman și este bazat pe cercetarea mea doctorală cu tema „Ceramica senzorială”.

Dincolo de obiectele pe care le creează, Daliana Elena Pavel construiește o relație profundă cu materialul pe care îl modelează de un deceniu. Fie că este vorba despre o bijuterie din porțelan sau despre o sculptură care pare să sfideze legile fizicii, fiecare lucrare vorbește despre perseverență, cercetare și dorința de a descoperi noi posibilități ale ceramicii. Într-o lume în care totul pare să se grăbească, practica ei amintește că unele forme au nevoie de timp pentru a prinde viață, iar unele conexiuni se construiesc doar prin răbdare.