Dacă ești artist sau consumi ilustrație și bandă desenată, este imposibil să nu fi auzit măcar o dată de Maria Surducan. O adevărată sursă de inspirație desprinsă din, și (luckily) „prinsă în”, peisajul ilustrației românești, Maria este ilustrator și autor și se remarcă nu doar prin munca sa calitativă, premiată, și proiectele deosebite, dar și prin vocea sa care aduce valoare nu numai celor la început de drum. Lucrările ei au primit Premiul Alfabéta 2020 din partea Asociației Maghiare de Benzi Desenate, Premiul Vladimir Colin SF-Fantasy 2021, precum și grantul și rezidența Comic Art Europe 2021. Conversația noastră a fost ancorată în realitate, profundă și fructuoasă și ca orice conversație bună, a deschis alte uși pentru gânduri tot mai ramificate, pe care însă le păstrăm pentru altă ocazie. Vă invităm să citiți răspunsurile Mariei și să îi urmăriți portofoliul și activitatea pe Instagram și pe site-ul său.
1. Cum v-ați descrie, tu și arta ta, unei persoane care nu vă cunoaște încă?
Sunt ilustratoare și autoare de bandă desenată, și lucrez din studioul meu din Cluj Napoca (studio sună mai bine decât atelier, nu?). Mă ocup de bandă desenată de mai bine de 10 ani – cred că acesta e domeniul în care sunt cea mai cunoscută. În paralel fac ilustrație, mai puțin ilustrație de carte în ultimii ani, mai multă ilustrație pentru publicitate, festivaluri, boardgames și ilustrație editorială. Când lucrez la proiectele mele personale sunt interesată de zona de basm și de mitologie din Europa de Est. Știu mai multe despre sursele românești pentru că acestea îmi sunt mai la îndemână, dar mă interesează zona formată din ”noi” și „vecinii noștri” și din perspectiva costumelor și a folclorului.
Costume
2.Ce aspect al meseriei tale te bucură cel mai mult?
Partea de storytelling! Cred că e un lucru care a pornit în copilărie și care se leagă de fascinația pentru granița dintre joc și realitate. Copiii se joacă și creează narațiuni foarte complexe inspirate din ce au citit, din ce-au văzut la televizor, din jocurile pe calculator… și uneori asta evoluează în creații originale. Pe măsură ce se maturizează, își dau seama că poveștile s-ar putea să funcționeze și pentru un public mai larg și că există niște elemente de structură, niște strategii, niște trucuri pentru capta publicul și a-l invita în călătorie. Asta e partea care îmi place mie și lucrul despre care vorbesc atunci când zic că orice aș face, aș vrea să fiu în zona de storytelling, de artă narativă, de „Și-acum să mergem toți într-o aventură!”. Scopul aventurii nu e neapărat să ne simțim bine, dar invitația e deschisă, și dacă tu ca autor reușești să îți respecți promisiunile pe care le faci publicului și să fie drumul interesant, e o călătorie care merită.
„Artist”- Sympozium ilustrace residency, Broumov
3.Dacă ai fi actorul principal într-un film, cum ai începe și termina filmul?
La un moment dat, când se pregătea redeschiderea cinematograful Arta din Cluj, mai mulți autori au fost invitați să facă cărți poștale într-un proiect coordonat de George Roșu. Și eu am participat cu două vederi în care îmi închipuiam că viața mea avea să fie transformată într-un film. Două echipe de scenariști, americani și europeni, puse în fața unui scenariu și observând amândouă, fără putință de tăgadă, că e un scenariu foarte plicticos. Poate că europenii s-ar descurca cumva, dar ăsta e adevărul, viața mea e o poveste neinteresantă din punct de vedere cinematografic. Dar dacă trebuie neapărat să facem un film…, și dacă tot am vorbit de copilărie și cum spun copiii povești… hai să-ncepem pe o corabie de pirați care sunt în același timp în spațiu și au și puteri magice. Și hai să-ncheiem într-un apartament de bloc post comunist, și să lăsăm în seama scenariștilor partea din mijloc.
Ca o notă, corabia e din Pirații Apei Negre, partea de science fiction e Dune, pe care-l juca tata pe calculator în copilăria mea, și probabil un pic de Star Trek, care era pe TVR2, și treaba cu magia e din Poveștile Contesei de Segur. Și de aici a pornit Fiskoppa, un webcomic făcut cu sora mea în pandemie și pe care sperăm să-l finalizăm cândva, imediat ce terminăm cu toate… celelalte… proiecte…
Fotografie realizată de Ileana Surducan
4.Care sunt 2 proiecte preferate care au luat naștere în ultimii 2 ani?
Proiectul principal și care îmi ocupă acum cel mai mult timp este Timemongers. L-am început în 2021, când s-au lansat granturile și rezidențele Comic Art Europe. Tema era „viziuni ale viitorului”, în contextul pandemiei. Am aplicat cu un proiect inspirat de basme, filonul meu principal de inspirație. Există câteva povești fantastice în care eroul poate să manipuleze timpul, și mi s-a părut o soluție narativă satisfăcătoare, terapeutică, la problemele pe care le vedeam în 2021 pe continentul european (și cărora li s-a adăugat, pe parcurs, și războiul). În „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de moarte” eroul caută nemurirea, în „Balaurul cu șapte capete” eroul prinde seara, miezul nopții și dimineața și-i leagă de copaci, ca să oprească timpul și să -și ducă la îndeplinire sarcinile. A treia poveste are multiple denumiri, dar important e motivul răscrucii, la care ajunge personajul și are de ales între trei opțiuni, de obicei moartea, iubirea și bogăția – practic, firul temporal se desparte în trei. De la aceste trei basme am pornit într-un proiect artistic care în momentul ăsta se compune dintr-un concert desenat de 45 de minute, un pachet de cărți de joc și o serie de cărți-obiect.
Concertul Timemongers se derulează așa: că eu desenez pe o scenă, imaginile sunt proiectate în fundal și sunt acompaniată de Julien Limonne, cântăreț de jazz și compozitor. Pictez patru tablouri tablouri și ilustrez astfel o poveste, o versiune stilizată a celor trei povești menționate anterior. Pentru că desenul nu ține în sine de arta spectacolului , transformarea lui a presupus foarte multă regie: aveam niște cărți de joc pe care le puneam pe masă și cu care avansam povestea în timp ce desenam și de aici a plecat ideea pachetului de cărți asemănătoare tarotului. Și uite așa am început să lucrez concomitent și la cărțile de tarot, care nu erau incluse în grantul inițial. Însă le-am făcut și publicat anul trecut. Uneori mă simt vinovată când lucrez pe proiecte personale, dar aici aveam banii din grant, așa că simțeam acoperită. Mai apoi am aplicat la o continuare a proiectului, la grantul Helen M. Salzberg de la Jaffe Center for Book Arts, FAU, Florida, o bibliotecă de carte obiect. Practic, distracția continuă. Și cred că va continua și cu câteva cărți de bandă desenată. Simt că am primit cadou timp liber că să pot explora pasiunea mea pentru basme.
Pe partea de proiecte comerciale, coordonez acum partea de scenarizare celui de-al treilea număr POC!, o revistă de bandă desenată documentară, un proiect editorial al Petrei Dobruska cu asociația BlocZero. Tema număruluii acesta este apa și va fi lansat la început de noiembrie, dacă totul merge bine. În general, la noi în țară, avem foarte foarte mulți desenatori talentați, dar ne lipsește partea de formare a scenariștilor, care se învață oarecum din mers și din greșeli. Eu sunt în proiectul POC! în calitate de consultant și ajutor pe partea de scenarizare, în caz că e nevoie de mine și… sper că sunt de folos.
Timemongers Concert-Lyon-2023, fotografie realizată de Anna Benczedi
5.Ai lucrat de curând sau încă lucrezi la un proiect special, un object-book. Ne poți spune mai multe despre ce reprezintă acest tip de carte și ce a stat la baza conceptului?
Proiectul Timemongers a demarat acum 2 ani, dar am început să lucrez pe partea de carte obiect abia prin iunie. Mi-aș dori să termin până în decembrie, însă pot prelungi, iar asta înseamnă că dacă îmi vine vreo idee ciudată pot să o explorez și să îmi dau seama dacă funcționează sau nu. Pe moment am așa: un caiet care cu toate ideile care îmi trec prin cap, bucătăria mea personală, ca un fel de inventar complet cu toate posibilitățile. Partea a doua a proiectului e de fapt o aglomerare de obiecte, 6 cuburi, trei flipbook-uri care prezintă îmbătrânirea personajului, plus două hărți ale traseului, adunate într-un fel de board game, pe care îl deschizi și ideal ar fi să poți urmări cât de cât povestea. Însă fără să se ofere repere foarte clare, fară să ți se spună cum ar trebui să o înțelegi. Pe lângă lucrez și la trei cărți prin care să ilustrez cele trei povești inițiale, pentru că finalitatea imediată este o expoziție la început de noiembrie la București, în cadrul Bucharest Graphic days, iar eu nu voi fi acolo să vorbesc și să explic conceptul. Mi-ar plăcea, în funcție de cât timp am, să am și trei povești „contemporane” care preiau motivele și le adaptează în contemporaneitate.
Cărțile obiect sunt mai mult, mi se pare mie, ”fine art” (adică arta folosită în primul rând ca formă de expresie, oarecum în opoziție cu ”applied art”, unde expresia e secundară utilității). ”Artele aplicate” se adresează din start unui public larg. De exemplu, pe partea de bandă de desenată nu are sens să mergi la tipar pentru mai puțin de 1000 de exemplare. Asta înseamnă că cel puțin 1000 de oameni trebuie să înțeleagă povestea ta, nu vor avea neapărat disponibilitatea să vină până la jumătatea drumului „să te întâlnească”. Tu trebuie să gândești conținutul în așa fel încât să fie relativ ușor de urmărit, poate chiar ușor de înțeles. Pe zona de ”fine art” ai cumva mai multă libertate, și dacă nu te înțelege nimeni nu e neapărat o problemă. Nu vrei în mod special să te găsească 1000 de oameni. Dacă sunt zece oameni care te înțeleg e bine, dacă nu, e pur și simplu o enigmă și o enigmă tot are valoare că obiect de artă. În contextul acesta există cartea obiect, un fel de joc cu ideea de carte. Pentru mine, explorările merg în zona de hartă și obiect interactiv, care simulează utilitatea.
Entuziasmul meu pentru cartea obiect se leagă foarte mult de perioada liceului, unde am avut o profesoară care mi-a fost foarte dragă și de la care am învățat foarte multe lucruri, dna. Maria Sârbu. Ea coordona secția de grafică de la Liceul de Arte Plastice Romul Ladea din Cluj. Acolo ne jucam foarte mult, facem multe iterații ale unei idei și apoi o alegem pe cea mai bună, pe care o dezvoltăm, și de multe ori procesul mi se părea mai interesant decât rezultatul final. Altă sursă de inspirație a fost mediateca Institutului Francez, care aveau câteva colecții de reviste de artă în care am întâlnit conceptul de carte obiect. La facultate, în anul 2, mi-am etrecut mult timp cu iterații infinite de carte obiect, are adesea era… adiacent temelor de semestru.
Mi-am petrecut adolescența ilustrând Biblia, și eram mai interesată de ideea de text antic transmis prin repovestire și repetiție decât neapărat de ideea de text religios. Așa că am o serie de… pseudo artefacte? cărți obiect… rămase din perioada aceea. Apropo, a scos Rébecca Dautremer o carte împreună cu Philippe Lechermeier, în care ilustrează poveștile din Biblie, intitulată ” Une bible”, și le tratează așa cum tratează europenii mitologia și legendele celorlalte continente, iar rezultatul este fantastic. Cam același lucru încercam să-l fac și eu, doar că într-un mod mult mai simplist, adolescentin.
Am continuat cu povestirile sufite, și am ilustrat Diseară la Samarkand pentru lucrarea de licență. După care am devenit un adult matur și îngropat în proiecte serioase și n-am mai avut timp de carte obiect… Până anul trecut când am început să caut rezidențe, întâi pe ilustrație, apoi pe bandă desenată și n-am găsit nimic și mi-am zis: „Ok, ce altceva mi-ar plăcea să fac? Oh wait, carte obiect. ” Și așa am dat peste Jaffe Center for Book Arts. Cumva a fost o pasiune pe care n-am reușit niciodată să o exploatez, dar i-a venit rândul.
Timemongers cards- „Life” (stânga) și „Crossroads” (dreapta)
6.Care este cea mai mare provocare de care te-ai lovit pe parcursul tău profesional și cum găsești echilibru între latura creativă și cea antreprenorială ?
Pe partea profesională am avut noroc, în sensul că nu au existat perioade foarte lungi fără joburi. Probabil că secretul succesului meu este că îmi place să postez ceea ce fac online și, probabil pentru că am început pe blogspot, îmi primesc răsplata-n dopamină atunci când postez, nu atunci când imaginea primește like-uri. Ca un copil care zice „ia uitați ce-am desenat” și nu mai așteaptă reacțiile, fuge să mai deseneze ceva. Nu există cine știe ce strategie sau optimizare pentru algoritmi dar există o arhiva coerentă și consecventă, ”uite ce-am făcut eu în ultimii zece ani”. Și cred că asta m-a menținut vizibilă, proiectele postate au atras proiecte similare. Deci din punct de vedere al continuității am fost norocoasă.
Din punct de vedere fizic, momentul cel mai tragic a fost în 2013 când am făcut o tendinită și nu am mai putut desena trei luni de zile. Apoi, când am reînceput să lucrez, era foarte dureros și a trecut o jumătate de an în care am lucrat cu pensula cu rezervor pentru că nu puteam să țin alt instrument în mână. For younger people: tabletă mare, unghi de 45 grade, pauze lungi și dese, exerciții pentru încheieturi. Nu, nu veți putea face un proiect de animație în două săptămâni, don’t even try.
Iar mental… Am pățit o singura să am un sentiment de greață lucrând pe o ilustrație. Paradoxal, pe un proiect care teoretic trebuia să fie foarte potrivit pentru mine. Sigur, era o lucrare detaliată, mi s-au cerul multe schimbări, dar pe care le înțelegeam și le aprobam… doar că pur și simplu mental nu mai aveam energie pentru tipul acela de proiect. Fun fact, îi zice burnout. Și când am pățit-o, am decis cu entuziasm să-mi iau un an liber… și era martie 2020, excellent timing. Am scris mailuri tuturor clienților și două săptămâni mai târziu intram în lockdown, toată planeta. That was an interesting year… Dar hei, de voie de nevoie am luat o pauză.
Dar, dacă e să purtăm discuția asta la un nivel mai complex… atunci provocarea principală a fost lipsa unei pregătiri serioase, profesioniste pe zona de ilustrație și banda desenată în universitate. Nu mă refer la partea de arte plastice, ci de informația tehnică concretă, de conectarea asumată cu realitățile pieței. Nu știu cum stau lucrurile acum, dar acum zece ani când am terminat eu era o lacună serioasă, și mi-a luat zece ani de zile să suplimentez lipsurile – care-au fost, obiectiv vorbind, timp pierdut și reinventarea roții.
Era 2019, lucram la „Vacanța lui Nor” cu sora mea, când am aflat cum se colorează banda desenată. Și nu e vorba de secrete artistice, e vorba efectiv de procesul tehnic, prin care în loc să stai două zile să colorezi o pagină de BD, o faci în patru ore – există niște scurtături pe care nu le prea poți descoperi singur/ă. Când am ieșit din universitate eram foarte convinsă că poți să fii autodidact, acum, la 13 ani de la absolvire sunt mai degrabă de părere sigur, se poate, dar nu vei recupera niciodată timpul pierdut. Și că ar ajuta să ai, pe partea asta de pregătire a studenților, profesioniști care să fi lucrat în industrie.
Cât despre ”industrie”… Ce în lipsește în abordarea benzii desenate la noi (era să zic ”pe piața românească”, dar adevărul e că nu avem o piață propriu-zisă) este identificarea nevoilor/dorințelor publicului țintă înainte de a demara un proiect. Dintre toate cărțile la care am lucrat, „Vacanța lui Nor” a mers cel mai bine. Și e un proiect care ne e foarte drag, mie și surorii mele, dar care a fost conceput ca un proiect comercial. Am făcut o diagramă cu ce credem noi că ar funcționa pentru publicul român și o diagramă cu ce ne-ar plăcea să facem, iar la intersecția asta a fost povestea care avea să devină Vacanța lui Nor. O poveste originală, care împrumută elemente din basme fără să fe exclusiv o adaptare, se întâmplă în contemporaneitate și îmbină elementele de magie cu o poveste despre prietenie. Personajele sunt copii din background-uri etnice diferite, ne-am gândit la ce ne-ar fi plăcut nouă să citim în copilărie, ce credem noi că ar fi un mesaj important și cum poți să ascunzi mesajul ăsta într-o narațiune. Pentru că nu poți le spui copiilor „hei, morala cărții e să fiți buni și prietenoși”. Copii sunt foarte inteligenți, perfect capabili să-și tragă propriile concluzii, dar trebuie să le dai o poveste și amuzantă și interesantă. De aceea zic că pe lângă partea de artă și de explorare creativă a unor idei, există și partea de întâlnire cu publicul. Și trebuie să eficientizezi întâlnirile astea. Se poate, doar că presupune mai multă muncă și este și un pariu riscant. Noi nu știam că Nor o să funcționeze, ne bucurăm foarte tare că a făcut-o.
Pe de altă parte, înțeleg de ce lucrul acesta (…gândirea strategică raportat la piață) nu e prima opțiune. Banda desenată nu este o întreprindere rentabilă din punct de vedere financiar, într-o limbă care nu e de circulație internațională. Ceea ce înseamnă că proiectele în română sunt din start făcute mai ales din pasiune. Avem artiști de bandă desenată foarte buni, și e oarecum normal că dacă aleg să investească timp într-un proiect care presupune foarte multă muncă și are șanse foarte mici de remunerare, atunci vor să dezvolte proiecte personale – măcar atât. E nedrept să vii să le zici: publică și tu ceva un pic mai comercial, că s-ar vinde mai bine. Pe de altă parte nu putem să ne plângem, noi ca breaslă, că nu vine lumea în întâmpinarea noastră, dacă noi nu ieșim în întâmpinarea lumii. Deci e un echilibru greu de gestionat.
Autenticitatea mi se pare foarte importantă. Nu trebuie să iți găsești un stil, că te găsește stilul pe tine inevitabil, dar mi se pare foarte important să fii autentic în momentul în care creezi. Și ce e dificil să păstrezi această autenticitate în portofoliul pentru clienți. Pentru că e foarte important să o faci. Un exemplu de artist care face asta foarte bine e Oana Ispir, alt exemplu foarte bun mi se pare Anna Benczédi, oamenii care, cu fiecare proiect, au o voce atât de personală că le recunoști imediat lucrările. Arta lor nu este niciodată o replică la ilustratorul favorit, vezi o sinceritate față de cine sunt și cum văd ele lucrurile. În mod ideal, fiecare proiect e și o provocare pentru ilustrator și un pretext că să dezvolte pe direcția intereselor personale. Ca freelancer. trebuie să îți gestionezi în așa fel proiectele, să faci treptat o selecție a clienților, încât să vină către tine oameni care apreciază ceea ce faci. Pentru că dacă îți propui din start să fii un ilustrator ”universal”, potrivit oricărui proiect, inevitabil vei dezvolta un stil generic și asta exclude din start memorabilitatea.
E riscant pe partea de voce, autenticitate și arte să vii cu rețete foarte fixe, dar pentru mine a funcționat explorarea zonele mele de interes (basmele). Pe de altă parte, eu am avut norocul ca vocea mea să se formeze înainte de social media și ăsta e un lucru ce nu mai poate fi reprodus acum. Cariera mea e făcută pe Blogspot, unde aveam 50 de vizualizări pe săptămână, ceea ce era și atunci foarte puțin, dar oamenii care veneau o făceau pentru că erau interesați de ilustrație, mă găseau după tagurile de ilustrație. Acum dacă intri și stai jumătate de oră pe Instagram vezi 100 de oameni foarte talentați. E overwhelming mental. Cred, ca tânăr artist acum, angoasa și FOMO e foarte mare. E absurd să ceri cuiva să facă video-uri de 3 ori pe săptămână, pentru că iar s-a schimbat algoritmul, și e absurd să ceri asta cuiva care se presupune că acum își descoperă vocea și trebuie să o rafineze și la a învăța ce îi place. De aceea zic că nu mereu contextul e reproductibil. Nu e imposibil însă să te remarci, e doar mai dificil emoțional.
„Ghosts of Christmas”
7.Există multe mituri care răsar în minte atunci când se vorbește cu și despre artiști. Din punctul tău de vedere, care este mitul care merită a fi demontat și de ce ?
Cred că merită să demontam mitul potrivit căruia nu există aplicație comercială pentru artă. Ăsta e un mit pe care îl întâlnești la studenți și la ilustratorii tineri, care vor să facă exclusiv ilustrație de carte, și s-au resemnat cumva că nu se poate trăi din asta. Și-mi vine să le zic „să știi că în România ilustrația de carte nu e deloc bine plătită, dar să știi că mai există o grămadă de alte domenii care valorifică ilustrația”.
E o sincopă logică, stranie, între „Am văzut o reclamă frumos colorată și am decis să cumpăr produsul ăla” și „oh nu, nu poți să trăiești din artă”. Reclama aia colorată vine de undeva.
Pentru mine asta este o meserie și este una stabilă, dar trebuie să o tratezi ca pe o meserie, adică nu sunt foarte multe lucruri romantice. E pur și simplu o meserie, faci contabilitate, îți organizezi programul, ai deadline-uri, respecți niște termeni pe care uneori ți-i stabilești singur, chiar și când ești pe proiecte personale și de asemenea, dai finalitate muncii tale și te gândești un pic la cum se poate lega finalitatea asta de monetizare. Artistul care moare de foame nu este un mit corect, putem să-l demolăm, votez să-l demolam.
„The fliers of Gy”
8.Ce conținut îți place să „consumi”, fie el marcat de arta altor persoane, cărți, podcasturi sau altele? Cum inspiră ceea ce consumi practica ta?
Cum îmi place foarte mult zona de mit și mitologie, mă bucur foarte mult când găsesc resurse de genul acesta. Mi-a plăcut de exemplu foarte mult cursul doamnei Laura Jiga Iliescu de la Fundația Calea Victoriei și îmi plac foarte mult cărțile ei, mi se par informație valoroasă pe zona de mitologie. Cumva toți avem în minte că știm ce sunt basmele și ne amintim poveștile dar, dacă vrei să intri în profunzime, ai nevoie de ghidaj profesionist. Recomand și Jack Zipes, dacă tot vorbim de basme. Apoi sunt câțiva autori de bandă desenată care-mi plac foarte mult, dar primul nume care-mi vine în minte e Shaun Tan și ceea ce face el nu numai pe zona de BD dar și pe zona de artă și pictură. Sau ce face Wocco (pen name) Warwick Johnson Cadwell, un artist britanic care face BD și care are niște stilizări care mi se par foarte bune și frumoase pe partea de cum să desenezi personajele și cum să spui o poveste printr-o singură imagine. Altfel, de la noi îmi place foarte mult ce face Utopia Balcanică/ Sergiu Vasile, mi se pare foarte umor de foarte bună calitate.
Ilustrație pentru podcastul DOR „Obiceiul Pământului”, Episodul 3
9. Hai să vorbim puțin despre „etapa urâtă” din procesul creării unei ilustrații. Ce este aceasta și cum o tratezi? Ești mulțumită sau te bucuri întotdeauna de ceea ce creezi?
Un proces comercial trebuie să fie un proces reproductibil și atunci …etapele urâte sunt aproape totdeauna în același loc. La început, partea de schițe poate să fie frustrantă, sunt proiecte pentru care-mi vin ideile imediat și altele la care e un chin și o luptă. Dar totuși schițele implică o libertate foarte mare, pot să greșesc, să corectez, pot să explorez, știu că frustrarea e efemeră. Apoi mai există un moment, în orice proiect, pe la 60- 70%, care e epuizant și demotivant. Pe grafic, e groapa care urmează unei linii ascendente, apare și la proiectele personale. Dar în traducere liberă, e momentul în care mi se pare că totul merge prost, că o fi fost ideea inițială bună, dar n-a ieșit cum trebuie, probabil că-n secret nici nu sunt un ilustrator adevărat. După atâția ani, știu că este o emoție care nu are legătură cu lucrarea, ci cu oboseala, am învățat să nu le confund. Ce am făcut până acum este (probabil) foarte bine, dar e momentul pentru o pauză, hidratare, mâncare, socializare.
Și mai există o frustrare ocazională, tehnică. Uite, chiar nu știu cum să desenez lucrul ăsta, o să îmi ia două ore să învăț cum arată un alpinist, sau să reînvăț să desenez mâinile (că se pare că-n ultimele trei luni am uitat). Dar aici știu ce să fac, cunosc soluțiile (chiar dacă mai mereu mi se par stupid de simple). ”Vei desena mai bine dacă înainte să te apuci faci o jumătate de oră de crochiuri”. Și deși e un sfat așa simplu, reușesc să uit de fiecare dată.
Lebedele
10.Ai participat anul acesta la Târgul de carte de la Bologna. Cu ce impresii te-ai întors de acolo?
Am ajuns anul acesta la Bologna, după o pauză îndelungată, la invitația Ministerului Culturii din Romnia. Mai demult, în din 2010 până prin 2015, chiar după ce-am terminat masteratul, mergeam în fiecare an. Și experiența mea de atunci a fost foarte diferită de experiența mea de acum. Pentru că atunci eram o absolventă la început de drum și eram moartă de frică, nu îndrăzneam să vorbesc cu editurile. Atunci, contactele cele mai valoroase au fost ceilalți ilustratori, Livia Coloji de la care am învățat cum se organizează businessul de ilustrație, Cristiana Radu (și mi s-a părut amuzant că am cunoscut mai mulți ilustratori români la Bologna decât în țară), Maria Bogade care mi-a devenit între timp agentă. Dar de la edituri, feedback-ul pe care îl primeam era mereu „desenele tale sunt foarte deprimante, blocuri și peisaje post comuniste” – ori eu desenam ce se vedea pe geam, nu mă gândeam cum ar percepe occidentalii peisajul.
Anul acesta nu m-am dus să-mi prezint, ca-n tinerețe, portofoliul cât mai multor edituri, ci voiam să ”vând” proiecte personale și să caut parteneriate pentru traducerea unor cărți deja existente. De fapt Bologna e un târg pentru licențierea de drepturi, și mi s-a părut anul acesta, poate privind din exterior, mai degrabă neprietenos și nedrept cu ilustratorii. Un târg promovat prin imagini, dar care nu este, în esență, gândit pentru ilustratori. Sigur, sunt multe conferințe pentru studenți și artiști la început de drum, și review-uri de portofolii, dar sunt, de la un an la celălalt, destul de repetitive. Dar nu e un context în care un ilustrator ”să se vândă”, nu e un târg de recrutare, și am văzut editori destul de exasperați de fluxul constant de artiști dornici să-și prezinte portofoliile.
Pe de altă parte, 2023 a fost primul an în care au avut o secțiune licențiere de bandă desenată. Așa că… înarmate cu prezentările celor șapte cărți, le-am scris tuturor oamenilor pe care i-am găsit în catalog, mi-au răspuns trei dintre ei și la final am semnat cu FullBleedRights, o agenție de licențiere de drepturi din State. Încă nu știu cum va merge, suntem la început de drum, dar sunt optimistă. Deci m-am dus mai degrabă că business woman decât ca un ilustrator în căutare și sper că o să funcționeze.
„Forest”, Bologna
11.Ce face arta ta să crească? Ce te face pe tine să crești?
Informație nouă. Ceea ce îmi place să consum, asta face arta mea să crească. Și zona de experiențe personale, desigur. Fiecare experiență pe care o avem ne face uneori să creștem împotriva voinței noastre sau în zone în care nu ne dorim neapărat, de aceea experiența ta personală e inevitabilă. Dacă ești artist.ă poți să fii atent la cum se traduce experiența asta în povești. Mie îmi plac basmele foarte mult, pentru că basmele sunt instrumente terapeutice și sunt folosite astfel pentru zone de frică, de traumă. Povestea principală este „știu că acum prințesa pare moartă, dar îi vă răsări soarele și natura va reveni la viață, nu vom muri de foame nici iarna asta, haideți să vă spun despre cum prințul salvează prințesa.” Acesta e un exemplu foarte la îndemână, dar felul în care experiențele personale se traduc în narațiune e un lucru și al doilea lucru e format de sursele de inspirație. Vezi cum au făcut oameni lucruri noi și lucruri pe care ai fi vrut să le faci tu, sau nu ai fi vrut să le faci tu. Sursele de inspirație sunt de fapt felurile în care alți oameni au spus povești similare și felul în care recunoști de fapt emoția ta în alte povești, spuse într-o manieră total diferită de cum ai spune-o tu. Mi se pare că este foarte bine să vezi lucruri pe care tu nu le-ai face, care s-ar putea să nici nu-ți placă, dar nu despre asta este vorba, ci pur și simplu despre cum fac alții lucrul ăsta și ce scurtături și metode au găsit ei. Este efectiv partea aceea în care consumi media, dar o consumi activ. Citești prima dată o banda desenată, ca să vezi ce se întâmplă, și apoi o mai citești odată, ca să vezi de ce ai simțit ce ai simțit, cum a făcut, unde a pus personajul în pagină, ce font a folosit, lucruri din acestea în care stai și diseci și vezi efectiv. Furi tehnică de la alții și o faci în mod conștient și într-o manieră de „Ce aș putea să învăț de aici? What would help me?”
Copertă-„LadyFortuna”
12.O opinie nepopulară legată de domeniul în care activezi?
Ar trebui să avem mai mulți profesioniști în universitățile de artă. Mi-ar plăcea ca oamenii care predau ilustrație să lucreze activ în domeniu, și să predea ca ”al doilea job”. Doar pentru că așa am scurta procesul de formare a următoarei generații de ilustratori. Înțeleg de ce nu se întâmplă, dar mi-ar plăcea.
Tarot, „Împărăteasa”
13. Care este un sfat pe care te-ai auzit dându-l, dar pe care deși îți dorești, nu ai reușit să îl urmezi (încă) ?
Îmi e foarte greu să separ identitatea personală de cea de ilustrator și sunt conștientă că asta nu e neapărat un lucru sănătos. Eu cred că ilustrația/arta e muncă și că ar trebui tratată ca un job care se întinde între orele de program, și nu mai departe. Ăsta e un sfat pe care mi-e ușor să-l dau, dar nu reușesc să îl urmez. Duce la burnout pe termen lung, would not recommend.
Festival Lyon BD-2023, fotografie realizată de Anna Benczedi
Fără comentarii