Am discutat cu Alex Radu (fondator /SAC & cofondator Editura Vellant) despre experienţa de curator şi despre cea mai recentă expoziţie pe care a co-curatoriat-o în Timişoara, alături de Thomas Zitzwitz, “Individual compus”.
Această expoziţie a fost din punctul meu de vedere una flagship pentru proiectele expoziţionale din România şi mă bucur că am reuşit să o vizitez de mai multe ori în 2023. Conform co-curatorilor “Individual compus” a presupus “un proces de precompunere, compunere și recompunere a lucrărilor individuale, într-o instalare/instalație artistică consonantă, o polifonie de voci unice.”
1. Poţi să îmi menţionezi care sunt cele mai importante principii şi reguli care te-au ghidat în activitatea curatorială?
Mă încântă diversitatea actuală de moduri de a gândi și de a face, de a curatoria, de a pune în scenă expoziții de grup, și mă bucur să pot contribui cu propria viziune și cercetare continuă despre expoziția de grup și spațiul expozițional context. Din punct de vedere curatorial, îmi place să lucrez (doar) colaborativ. Propun un concept de expoziție (de grup) pe care îl deschid către echipă, astfel tematica expoziției devine, împreună cu spațiul, un context. „Context” este un cuvânt pe care-l folosesc des. Îmi place să creez contexte pentru expoziții. Mi-a plăcut mereu timpul pe care-l petrec în expoziții, în instalații, în fața operelor de artă. Timpul petrecut în dialog cu artiști/artiste, alți curatori, arhitecți, teoreticieni.
Pentru mine spațiul expoziției (atât cel fizic, cât și cel imaginat curatorial, desenat de gândurile/intențiile/propunerile/selecțiile/activitățile curatoriale) este un loc unde se intersectează/ vin împreună artiștii cu lucrările, practicile și discursurile lor, ceilalți co-organizatori, (co)curatori și designeri de expoziție, cu viziunile lor, în-și-cu spațiul-context, gazdă și martor, cu temporalitățile sale istorice incluse, cu discursurile instituționale și, mai târziu, cu vizitatorii și modurile lor de a privi/recepta/asimila.
Expoziția (spațiul expozițional) este, astfel, un loc de întâlnire (mi-am dat seama de asta în pandemie, desigur), un spațiu comun, de compunere și compoziție (compunerea ar putea fi dinamica, metaforizată fie în acțiune curatorială, fie în acțiune performativă, iar compoziția ar putea fi radiografia, ce devine imagine, instalație, expoziție). M-am întrebat cine suntem când începem să pregătim o expoziție?, sau când intrăm într-o expoziție? Venim cu toate temporealitățile curente care ne compun personal, ce ne pot îmbogăți, ne individuează, (încă/re-)deschise în prezent. (Re)simțim toate temporealitățile tangente ale celor de lângă noi, cu care ne intersectăm în spațiul expozițional de întâlnire. Compoziția se continuă și cu temporealități nespecifice, de context, precum pandemia sau războiul din Ucraina ori Gaza, și cu toate hiperobiectele ce ne depășesc percepția spațio-temporală (când/unde au început/se termină), dar le simțim efectul, precum încălzirea globală, antropocentrismul iresponsabil sau capitalismul.
Și, fractalic, fiecare detaliu/relație din această compoziție este un univers în sine, în care să te rătăcești, o intersecție care ar merită atenția noastră în detaliu. Privesc la toate acestea ca într-o piruetă completă, cu ochii larg deschiși. Uneori colegii îmi spun că atunci când stârnesc o expoziție aș vrea să fie vorba despre prea multe în același timp. Mie mi se pare că tematicile sunt fie deja pe masă, fie devin oricum tot mai complexe dincolo de ceea ce ne propunem. Doar un exemplu simplu: când aducem într-o expoziție o lucrare a unui artist pe care îl admirăm atât de mult, precum Mircea Suciu, Dumitru Gorzo sau Alicja Kwade, oare aducem doar acea lucrare sau aducem în expoziție și toate lucrările (și expozițiile) lor pe care un vizitator al expoziției noastre le va fi văzut înainte? Îmi doresc ca expoziția, cu narațiunile lucrărilor și cele care se nasc din alăturarea lucrărilor pe parcursul expoziției, să ne aducă în atenție ceva ce poate fi relevant în hipercomplexitatea vieților noastre în contemporaneitate. Și fiecare temă are, fractalic, și o dimensiune foarte personală, din acest motiv am și o abordare asumat subiectivă. În fine, îmi doresc ca parcurgerea expoziției să te poată angaja fizic, ca într-un dans, lăsându-te atras/ă de forțele de gravitație ale lucrărilor, ghidat/ă de ritmurile spațiului expozițional.
2. Care sunt cărţile de istoria artei, curatoriat, teoria artei care ţi-au influenţat activitatea culturală?
Sunt multe lecturi pe care le păstrez vii. De peste 15 ani sunt editor la Vellant unde am editat multe cărți de larg consum în artă precum cele ale John Berger, Susan Sontag, Alain de Botton, Grayson Perry, Catherine Millet. Dar de-a lungul anilor, într-o mai bună înțelegere a preocupărilor din artele timpului nostru au fost relevante pentru mine multe lecturi, de la cărțile unor autori precum Claire Bishop, Catherine Wood, RoseLee Goldberg și serii precum Whitechapel: Documents of Contemporary Art, până la scrierile unor autori precum Boris Groys, Bruno Latour, Peter Weibel, Peter Osborne (The Postconceptual Condition), Timothy Morton, seria The Contemporary Condition editată de Geoff Cox și Jacob Lund. Și în curatoriat m-a influenţat o serie de lecturi, de la cărțile lui Hans Ulrich Obrist la cele ale unor autori mai noi precum Beatrice von Bismarck, Paul O’Neill, Jens Hoffmann dar mai ales la cele ale lui Terry Smith (care a inspirat parțial tema expoziției „Individual compus” și pe care chiar îl citez în textul care introduce expoziția).
3. Cât de importante sunt medierile culturale în cadrul expoziţiilor curatoriate?
Foarte importante. Într-o expoziție de artă contemporană poți intra cu diferite bagaje de experiențe acumulate anterior în alte plimbări prin expoziții. E o diferență între a privi și a vedea respectiv a interpreta. Nu mai e de mult vorba aici doar de plăcere estetică ori spectaculozitate. Studiem ani de zile la școală limba și literatura pentru a putea să citim și să înțelegem sensurile, metaforele, alegoriile dintr-o carte și să ne bucurăm de ele. Dar ne lipsește o educație vizuală similară, în tot acest timp mergem prea rar în expoziții, în muzee ori galerii. Medierea într-o expoziție face posibilă scurtătura, e ca o punte, face vizibile povesti, înțelesuri. La fel cum artele fac vizibile lucruri invizibile. Am putea să privim actul medierii ca un act performativ adaptat diferitelor publicuri. În „Individual compus” mediatori au fost chiar artiștii din Timișoara parte din expoziție. Iar o lucrare din expoziție, a lui Mihai Toth – într-o încăpere plină de imagini un colț discret este cusut cu ață -, discută tocmai aceasta importanță a medierii.
4. Cum este experienţa unui co-curatoriat al expoziţiei?
„Individual compus” este a doua expoziție făcută în colaborare cu Thomas Zitzwitz, co-curator, cu Justin Baroncea și Maria Ghement, arhitecți, designeri de expoziție. Am început această frumoasă colaborare cu expoziția internațională „L’Année dernière a Malmaison” (Anul trecut la Malmaison) montată chiar anul trecut, la /SAC @ Malmaison. Titlul făcea trimitere în egală măsură la filmul lui Alain Resnais „L’Année dernière a Marienbad” (din 1961) cu cadrele sale lungi-continue-fluide (asemănătoare și cu lungile coridoare de la Malmaison), la structura sa narativă ambiguă/labirintică, în care timpul și spațiul sunt cumva fluide, la multiplele sale intersecții de narațiuni (similar cu explorarea/abordarea noastră curatorială). Pe de altă parte, titlul făcea desigur referire și la momentul de tranziție din anul 2021 (cu un an înaintea expoziției) când Malmaison a devenit gazda noii comunități artistice – Atelierele Malmaison.
Malmaison, o clădire cu aproape două secole de istorie complexă și problematică, fostă cazarmă militară, școală militară, tribunal militar, centru special de anchetă și detenție temporară pentru deținuți politici, institut de inginerie tehnologică și proiectare pentru industria chimică, devenită, în fine, în 2021, cu un an înaintea expoziției LADAM, gazda unei importante comunități-context, Atelierele Malmaison, reunind 40 de ateliere și 10 spații expoziționale. Mi-am dorit să continuăm explorarea artistică a temporalităților istorice ale clădirii, începută cu instalația performativă în sit real „Izolare într-o serie de stări liminale” (la /SAC @ Malmaison, 2021), de această dată printr-o expoziție internațională, cu o abordare curatorială colaborativă.
LADAM – L’Année dernière à Malmaison – a fost, astfel, o incursiune subiectivă în temporalități istorice ale clădirii Malmaison din București, în tempor(e)alități istorice, artistice și personale re/deschise într-un prezent/de-acum și în rețeaua de conexiuni dintre toate acestea. Istorii suprapuse nu numai cu istoria culturii. Demersul expozițional angrena în această compoziție și propriile noastre sensibilități, cu o subiectivitate asumată a alegerilor, a privirii prin tematică, a sentimentului de redeschidere a poveștilor locului/ locurilor în care alegem să trăim/producem/expunem, și intersecțiile cu ceea ce noi am trăit.
De aceasta dată, cu „Individual compus”, ne-am dorit să facem expoziția în Timisoara, în acest moment special în care Timișoara este, temporar, „capitală” culturală europeană, la Comenduirea Garnizoanei, unul dintre cele mai vechi imobile din oraș̦, o construcție tipică de sec. XVIII, aflată în „centrul” orașului, cu un spațiu expozițional generos ce devine un loc de întâlnire, de compunere și compoziție, precum ar putea fi văzute și piața publică sau curțile interioare – aceste mărci distincte și specifice, pentru noi, ale Timișoarei.
Povestesc despre toate acestea pentru a arăta cum, pentru mine, pe deoparte, fiecare expoziție vine în continuarea altei expoziții, urmărind-și-generând această cercetare (colaborativă) continuă asupra diverselor fațete/aspecte complexe legate de „spațiul expozițional context” despre care am amintit la început. Perspectiva mea de cercetare colaborativă face trimitere la conceptul, de origine japoneză, de spațiu ba (the shared space for knowledge creation) și la ideea de colaborare așa cum o definea Edouard Glissant. Pe de altă parte, o astfel de colaborare curatorială este și o frumoasă relație pe termen lung. Pe Thomas l-am întâlnit prima dată la Bienala de la Veneția în 2017, ne-am reîntâlnit în(tr-un) Berlin (Art Week) în 2019, am păstrat legătura și am început să povestim despre această posibilă colaborare în 2021, la Basel (Art Fair). I-am povestit despre Malmaison, despre conceptul propus pentru expoziție și am început să schimbăm liste lungi de artiști cu care ne-ar fi plăcut să colaborăm (amândoi suntem “lacomi” din acest punct de vedere, în realitate nu avem niciodată spațiu decât pentru cel mult o zecime din artistele/artiștii și lucrările pe care le-am vrea în aceste expoziții). Iar cu momentele cheie din colaborarea noastră se întrețes și intense istorii personale. La fel și în colaborarea mea cu Justin (Baroncea), ce a început cu mai bine de 10 ani în urmă. Și desigur și în relațiile cu mulți dintre artiștii/artistele cu care îmi face mare plăcere (și mă ajută în cercetare) să colaborez în mod repetat.
Imaginile sunt transmise de Alex Radu, din arhiva /SAC
Fără comentarii