Contopirea unei case cu omul care o locuiește mi-a trezit imediat dorința de confort, un sentiment care descrie cel mai bine experiența întâlnirii cu ilustrațiile Corinei Drăgan.

Am descoperit-o într-o expoziție dedicată artei vizuale contemporane din Brașov, la finalul anului 2022. Printre lucrările expuse, mi-a rămas în minte personajul care devenise una cu casa, parcă respirând cu ușurare. În apropiere, o altă ilustrație semnată de Corina aducea o notă jucăușă printr-un joc vizual inspirat de ideea de „cat lady”, unde o pisică umanoidă citea concentrată dintr-o carte. Naturalețea cu care îmbină elementele, cromatica plăcută și caldă, atenția pentru detalii și delicatețea expresiei îi caracterizează lucrările. În ele, confortul capătă o dimensiune emoțională.

Spațiul în care trăim modelează profund felul în care ne simțim și ne raportăm la lume, iar în cazul Corinei, legătura dintre spațiul fizic și cel interior devine chiar esența procesului său creativ. Am fost curioasă să aflu cum se reflectă această stare de confort în procesul ei de lucru. Acasă este locul în care acțiunile devin obiceiuri, iar obiceiurile se transformă în ritualuri care ne ancorează ziua. De aici a pornit conversația noastră.

Corina, cum arată pentru tine începutul unei zile de lucru? Există un moment sau un mic ritual fără de care simți că nu poți începe să creezi?

Bucuria mea, aproape zilnică și cu care îmi încep și ziua de lucru este un ceai negru cu lapte. Aroma plăcută a bergamotei și dulceața mierii mă introduc într-o stare din care îmi place să creez. E micul meu ritual.

Sună delicios! Odată invitată inspirația, creativitatea are nevoie să se desfășoare într-un spațiu real. Ți-ai creat un atelier dedicat special ilustrației sau lași loc pentru imprevizibil? Cum ai descrie locul în care lucrezi cel mai des?

De când am început să fac ilustrație, ne-am mutat destul de mult până să ajungem să ne stabilim într-o casă care să ni se potrivească nevoilor noastre de acum. Locurile în care am pictat s-au schimbat mult de-a lungul anilor. M-am adaptat mereu deși îmi doream un spațiu al meu doar pentru ilustrație. Am pictat într-o autorulotă, în sufrageria casei părinților mei, în holul casei unde mă plimbam mereu cu cutia de materiale după ce se făcea liniște și toată lumea dormea. În prezent, am un colț al meu, într-o cameră mai mare din casă unde am toate lucrurile la un loc și unde mă pot așeza să creez – asta după ce strâng zecile de desene cu pisici pe care le face fetița mea, aproape zilnic, la biroul meu.

Pare că ai găsit soluții provocărilor, dar se simte și o atitudine curajoasă și serioasă față de artă. Ilustrația a fost o pasiune prezentă mereu sau o descoperire care s-a conturat treptat? Cum ai ajuns să alegi acest drum profesional?

M-am intersectat cu ilustrația neplanificat, prin 2015, într-o perioadă mai gri din viața mea. Am terminat studiile de fotografie la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca în 2011 și la jumătate de an după, întoarsă în Brașov, am ajuns la studioul foto al lui Dan Comaniciu. Acolo am învățat cum se lucrează în studio și făceam foarte multă fotografie comercială. După câțiva ani am simțit că am nevoie de o pauză de la fotografie și întâmplarea a făcut să primesc de la Dan un caiet de schițe în care am început să-mi creez un jurnal vizual, în tuș și acuarele, neștiind neapărat ce fac. La un moment dat am decis să postez și pe Instagram din pagini și treptat au venit primele comenzi de ilustrații personalizate. Am învățat pe cont propriu.

În 2018 pornisem cu Dan într-o călătorie de șase luni cu autorulota, prin sudul Europei, unde mi-am luat și caietul de schițe. Am aflat atunci că am fost acceptată în Clubul Ilustratorilor, din care fac parte și astăzi, iar într-o zi am primit un mail de la o agenție care îmi propunea să fac ilustrație digitală în cadrul unor workshop-uri corporate. Era primul proiect bine plătit care mi-a dat încredere să pornesc pe drumul acesta și-n naivitatea mea specifică m-am aruncat cu capul înainte în lumea freelancing-ului. La un an după, s-a născut fetița noastră și de atunci încerc să jonglez cât de bine pot cu job-ul la școală, cu ilustrația și cu mămicia.

Perseverența necesară pentru a experimenta cu noi medii artistice, mai ales independent, este adesea răsplătită cu rezultate neașteptate și o voce pe care poate nici nu o cunoșteai anterior. Ce tehnică a devenit mai apropiată și ce te atrage cel mai mult la ea?

Îmi place foarte mult acuarela pentru transparența și libertatea pe care o oferă, posibilitatea de a lucra în straturi, culorile vivide și pentru doza mică de hazard al cărui rezultat mă surprinde mereu plăcut. Încerc să experimentez cu mixed-media și să combin acuarela cu alte materiale precum creion colorat, tuș sau guașă, dar asta fac mult în caietele de schițe.

Lucrezi constant cu aceleași materiale sau îți schimbi abordarea în funcție de proiect?

Dacă am proiecte unde pot face ilustrație tradițională, mă orientez preponderent către acuarelă pe care uneori o mai combin cu guașă sau cu creion colorat, însă lucrez și digital dacă se pretează mai bine ca tehnică pentru proiect.

Spuneai mai devreme că primele comenzi pentru ilustrații personalizate au venit după ce ai început să îți expui paginile pe social media. În general, ce fel de proiecte îți propun cel mai des oamenii care îți comisionează lucrări și ce ar trebui să îți spună un client ca să te convingă imediat să accepți?

De-a lungul timpului am avut norocul să am proiecte în zona de ilustrație de carte, ilustrație de afiș sau pentru produse, campanii pentru diferite branduri, colaborări cu instituții dar și ilustrații personalizate. Simt că am crescut timid și mi-am conturat un stil pe care-l las să crească odată cu mine. Recunosc că îmi plac provocările și că am acceptat multe proiecte pentru care a trebuit să-mi dezvolt skill-uri noi sau să învăț din mers și asta m-a ajutat mult. Îmi plac proiectele în care mi se lasă libertate să creez, chiar dacă vin cu un brief.

De la ilustrațiile personale ai ajuns treptat și la colaborări instituționale.

În ultimii ani, Corina Drăgan a realizat o serie de ilustrații pentru afișele Muzeului de Artă Brașov. Una dintre cele mai apreciate colaborări a fost cea pentru proiectul „Re:Imagine Brașov – Oraș al artelor” din anul 2024. În acea serie, clădirea muzeului s-a transformat într-un personaj principal al unei povești vizuale care o poartă prin toate anotimpurile. A fost un mod inspirat de a reinterpreta legătura dintre patrimoniu și orașul contemporan.

Într-un context în care instituțiile publice sunt adesea percepute ca fiind conservatoare, Muzeul de Artă Brașov a surprins printr-o activitate dinamică și prin deschiderea față de artiștii vizuali. Implicarea ilustratorilor în procesul de promovare a atras automat un public nou și divers.

Rămânând în zona comisionării de lucrări, cum reușești să gestionezi termenele strânse și, uneori, cerințele foarte pretențioase ale clienților?

De când am devenit mamă, încerc să evit proiectele cu termen de livrare foarte strâns și dacă uneori le mai accept, încerc să compensez cu lucrat la ore târzii – asta pentru că mă simt mai productivă după prânz. Partenerul meu este și el freelancer și prioritizăm perioadele de lucru în funcție de termenul de predare. Încerc să-mi planific etape de lucru, să-mi gestionez așteptările și să discut cu clienții dacă apar situații neprevăzute. În timp am învățat și să refuz colaborări în care nu simt că mă potrivesc din diverse motive și să recomand pe altcineva decât să ne încurcăm reciproc. E un proces. Cât despre cerințele foarte pretențioase, trag linie de la un punct încolo. E important să comunicăm clar de la bun început ca să evităm surprizele care pot apărea pe parcursul colaborării.

În orice colaborare reușită contează onestitatea, transparența și limitele clare. În cazul artiștilor vizuali, echilibrul dintre creativitate și pragmatism pare cu atât mai important.

Cum arată pentru tine procesul de creație? Există un moment anume în care simți că ideile se aliniază și totul capătă sens?

Încep cu mare entuziasm un proiect, pentru că fiecare este important. Dansez bucuroasă când primesc un mail de colaborare, când ajung să lucrez cu clienți pe care-i am pe lista mea de visuri, apoi simt cum se instalează ușor anxietatea. Fac un vals fantastic cu mine între entuziasm și teamă pe tot parcursul proiectului, pornind de la  faza de documentare, schițe și până la ilustrația finală. Cred că partenerul meu mă aude spunând, negreșit, la fiecare ilustrație, cât de bucuroasă sunt, apoi că nu mi se pare că mă îndrept în direcția bună cu lucrarea, apoi iar sunt entuziasmată; dar cert este că nu abandonez. Duc ilustrația la bun sfârșit și încerc să învăț cu fiecare proiect pe care-l am. Și de cele mai multe ori sunt mulțumită cu ce a ieșit.

Când ai început să predai fotografia și cum e pentru tine experiența de a preda? Ce te motivează cel mai mult în lucrul cu studenții?

Aveam puțină experiență în predare și mare parte din ea era făcută în ateliere de ilustrație cu copii și în timpul facultății, la modulul de pedagogie. Propunerea de a preda cursul de Artă Fotografică din cadrul Școlii Populare de Artă din Brașov a venit neașteptat și, ca multe altele, am acceptat-o ca pe o provocare. Nu știam dacă o să mă potrivesc acolo. Îmi place mult fotografia pe film, să experimentez cu diferite tehnici de print și de fotografie alternativă și asta m-a ajutat în construirea unei structuri de curs – pentru că unul dintre aspectele care mi-au plăcut mult la propunerea lor a fost această libertate pe care mi-au oferit-o. Eu sunt o persoană timidă și introvertită, dar la școală am descoperit o altă latură din mine care reușește să gestioneze grupuri de oameni cu vârste diferite și care să-i ajute să descopere lumea fotografiei. Am construit o structură de curs care lasă libertate de explorare și care nu se cramponează în imagini de acuratețe tehnică, ci mai degrabă lasă loc de creativitate, de curiozitate și de introspecție. Mă ajută că și oamenii care vin la cursul meu sunt minunați.

Unul dintre proiectele culturale care au adus din nou Brașovul în atenția localnicilor dintr-o perspectivă proaspătă și neașteptată a fost dedicat renumitului fotograf Brassaï. Gyula Halász (1899-1984) a devenit Brassaï în Franța interbelică, preluând numele orașului său natal. Jurnalist, pictor, sculptor, fotograf și cineast, a devenit faimos datorită reprezentării Parisului pe timp de noapte. Cu toate acestea, Brassaï nu a făcut fotografii la Brașov.

Cum ai abordat introducerea studenților în universul renumitului fotograf Brassaï? Ce te-a surprins în cadrul proiectului în sine?

Prin proiectul „Ochii Brașovului | Un alt Brassaï” am dorit să aducem un omagiu fotografului Brassaï și să surprindem detalii din orașul Brașov așa cum ne-am imaginat că ar fi făcut-o chiar el, dacă ar mai fi trăit și în zilele noastre. A fost o provocare foarte frumoasă și o ocazie bună pentru elevii mei să lucreze la un narativ vizual comun. După ce ne-am documentat, am ales ca inspirație un album care prezenta imagini din Paris surprinse de către Brassaï, iar timp de o lună am încercat să privim orașul prin ochii artistului fotograf. Am pornit de la ideea că fiecare vede lumea într-un stil unic și că unul dintre modurile prin care putem avea acces la aceasta lume interioară este prin intermediul fotografiei.

Dar în abordările studenților?

M-a surprins rapiditatea cu care și-au însușit tema chiar și elevii din anul I de studiu care făceau fotografii abia de câteva luni. Împreună, au reușit să creeze o poveste vizuală care se apropia mult de stilul și de atmosfera din fotografiile lui Brassaï.

Rolul de pedagog vine cu responsabilități uriașe, dar și cu ocazii extraordinare de modelare a cursanților. Care este unul dintre principiile pe care ți-ai dori ca studenții tăi să îl păstreze cu ei, dincolo de sala de curs?

Cred că unul dintre lucrurile pe care le menționez foarte des la cursurile mele este acela că fotografia, la fel ca și altă disciplină, se poate învăța, indiferent de perioada din viață la care se începe și că este important să-și urmeze fiecare drumul, să-și mențină activă curiozitatea și dorința de explorare. Un alt aspect ar fi că tendința să te compari cu alți oameni din industrie este destul de mare și că, ideal ar fi, deși recunosc că e un aspect cu care mă mai lupt și eu uneori, să se compare cu ei înșiși și să-și aprecieze progresul.

Întorcându-ne la ilustrațiile tale, există ceva în munca ta la care acorzi o atenție deosebită, dar care, de obicei, trece neobservat de privitori?

Cred că am o tendință de a mă hiperfocusa pe niște detalii, care țin de tehnică, de numărul de straturi și uneori de textură, care poate trec neobservate. Pentru mine sunt importante, dar cred că e ceva la care mai am eu de lucru și să mai renunț puțin la perfecționism. Să știi când să te oprești din pictat este și asta o „artă” în sine.

Cum simți diferența dintre o lucrare gândită pentru o expoziție și o ilustrație realizată la comandă?

Lucrările gândite pentru expoziții oferă mai multă libertate în abordare, chiar dacă pornesc de la o temă comunicată în prealabil, dacă vorbim de expoziții de grup. Îmi permit să includ și să las vizibile și greșeli, uneori integrându-le ca parte din proces. În ceea ce privește ilustrația pentru un client, și acolo există un grad mare de libertate, dar pornește de la un brief mai concret și ai din start o altă așteptare care presupune să mulțumești și alți oameni cu lucrarea făcută pentru că ești plătit pentru asta. Ambele tipuri de lucrări au destinații și utilizări diferite. Ca punct comun între cele două ar fi stilul personal, pentru că și colaborările pentru proiecte comerciale vin pe fondul acestuia.

Există teme sau motive la care revii din când în când, în diferite lucrări? Ce crezi că te atrage spre ele și cum s-au transformat de-a lungul timpului?

Stilul meu este unul jucăuș în care conturez, prin culoare, povești care țin de sfera copilăriei, a iubirii și a călătoriilor prin universul interior. Mă folosesc de mici detalii cu o simbolistică anume, pe care le repet sau pe care le ascund prin ilustrație pentru a fi descoperite ulterior de către privitor. Mă fascinează foarte mult modul în care emoțiile mai grele se transformă de multe ori în ceva colorat atunci când ajung pe hârtie. E ca o formă de terapie. Un element pe care-l folosesc destul de des în ilustrații este casa, care pentru mine are mai multe semnificații, una dintre ele nefiind definită de aspectul fizic, palpabil, ci mai degrabă de un sentiment. Acel sentiment că noțiunea de „acasă” este dată de familia și de oamenii cu care te înconjori și pe care-l poți avea indiferent de locul din lume în care alegi să te stabilești. Îmi imaginez niște personaje, nevăzute, în interiorul acelor mici căsuțe pictate și poate ce conversații ar purta în contextul temei ilustrației.

La rândul meu, îmi imaginez, la finalul acestei conversații, două personaje văzute din exteriorul unei case printr-o fereastră. Privesc împreună spre o ilustrație a Corinei și discută, dezbat și își atrag atenția reciproc asupra unor detalii observate pe rând. Dialogul devine șoaptă, iar conversația se estompează treptat.

Ilustrațiile Corinei Drăgan se potrivesc oricărui spațiu dominat de confort și de blândețe. Pagina ei de Instagram, @corinadragan.illustration, te poartă natural prin experiențe personale, amintiri din copilărie și fragmente de iubire.