O conversație cu ilustratoarea Szabó Zelmira seamănă cu o plimbare printr-o grădină unde arta și viața se împletesc firesc. Ilustrațiile ei se dezvăluie treptat, pe măsură ce încetinești ritmul și începi să observi texturile, liniile, formele. Pășești pe un drum presărat cu pensule, povești, semințe și umor. Ea cultivă un mod de a privi lumea cu blândețe, curiozitate și atenție la detalii.

Într-o mulțime de oameni, Szabó Zelmira pare o prezență discretă, dar inconfundabilă. Mi-a atras atenția prin felul neconvențional în care se îmbracă și prin stilul artsy pe care îl asociez invariabil cu ea. Dacă ai norocul să pornești o conversație cu ea, te va fascina în mod sigur cum povestește despre activitatea sa, despre materialele cu care experimentează și despre ilustrațiile pe care le-a realizat recent. Dar, dincolo de aspectul vizual al lucrărilor sale, se disting întrebările pe care ea însăși le are despre artă și existență.

„De unde? Încotro? Ce rămâne în urmă?” — sunt trei întrebări pe care le consideri esențiale. Se regăsesc ele în felul în care trăiești și creezi? Sau le privești mai degrabă ca pe un exercițiu de observație, un mod de a-ți înțelege mai bine lumea?

Sunt întrebările cele mai importante pentru mine, întrebările care îmi direcționează drumul. Din ce este gătită mâncarea, de unde provine haina, din ce este croită, cât gunoi rămâne după mine? Metaforic și de adevăratelea. Mă interesează povestea de viață a oamenilor și mă fascinează dacă îi prind cu vreun vis, vreun plan. Mi se pare mai important drumul, procesul, flow-ul, decât cele câteva puncte marcate în viață. Recunosc, trebuie să am grijă să și termin ce încep și să duc la capăt câte o „idee genială”. Dar încerc să analizez totul. Spre exemplu, dacă am ajuns la un punct de succes, care e drumul care m-a dus acolo? În ce direcție îmi schimbă viața? Nu știu dacă după mine va rămâne vreun „produs”, dacă voi ajunge în vreun lexicon sau dicționar. Dar mi-ar plăcea să fiu cineva care continuă munca frumoasă a altora și pornește lucruri noi pe care se poate clădi.

Ceea ce spui despre drum și continuitate se regăsește și în felul în care combini diferite forme de expresie. Printre ocupațiile tale se numără ilustrația, grădinăritul și scenografia. Cum se întâlnesc ele astăzi în viața și practica ta artistică?

Totdeauna mi-a fost greu să trag limite între domeniile care îmi plac. La scenografie m-am dus cu portfoliul plin de ilustrații, iar cartea nu e departe de film, teatru ori teatru de păpuși. Este tot un „story” exprimat într-un obiect , iar relația text-imagine funcționează la fel ca în teatru sau film. Deși nu lucrez (deocamdată…) ca scenograf, mă bucur de lumea spectacolelor aici, la Câmpulung, unde are loc deja pentru al doilea an „Chapeau, Muscel!” – o sărbătoare dedicată pălăriilor. Este o ocazie perfectă să inventezi pălării, obiecte, păpuși uriașe.

Relația mea cu grădina e veche. După liceu am stat câțiva ani acasă, la țară. În timp ce mă pregăteam pentru facultate, lucram mult în grădină. Îmi amintesc cum săpam, și între timp s-a născut o poveste. Atunci am început o serie de 12 povești cu o babă cloanță și relația ei cu o grădină independentă, de sine stătătoare, cu care ea avea un dialog. Poveștile au fost publicate în revista Napsugár. Acest dialog și atenție le-am dus mai departe.

Grădina mea nu este „frumoasă”, nu se potrivește într-o revistă clasică despre case și grădini. Dar are foarte multe povești: despre plasticul care ne invadează spațiul, despre rațe, vulpe, ciori, melci. Roșiile abia îmi acoperă o salată, dar sunt roșii care „s-au făcut pe niște plăntuțe crescute din firicele după ce am copilit roșiile de la Ruxi, la care m-am dus peste deal să-i hrănesc cățelul”. În ilustrațiile mele am început demult să folosesc extracte de plante, baiț de nucă, fiertură de soc. Aici grădina s-a scurs în cărți.

La fel de mult m-am bucurat să descopăr Grădina Ideilor de la Nucșoara, care e un loc pentru rezidențe, deschisă de Maia Ștefana Oprea, unde am simțit aceeași legătură strânsă între artă și natură.

Mi se pare fascinant faptul că îmbini roadele grădinii și ale naturii cu creația artistică. Dar care este momentul tău preferat dintr-un an de grădinărit? Și, dacă ar fi să faci o paralelă, care e momentul tău preferat din procesul artistic?

Primăvara…? Deja în februarie mă apucă o nerăbdare, încep să trocuesc semințe, vorbesc doar despre pomi, lustruiesc unelte și scriu jurnal despre ce vreau să plantez. Iar, în ilustrație, primăvara sosește atunci când încep să simt în ce tehnică voi lucra, ce atmosferă va avea cartea, cumpăr o nouă cutie de tempera, pensule (sau altceva), aranjez masa.

Așadar, începuturile. Îți amintești prima dată când ai fost remunerată pentru o lucrare artistică? Ce ai simțit atunci și ce s-a schimbat între timp?

Prima mea carte ilustrată a fost despre speologie. Și acum mă minunez, căci atunci l-am cunoscut, în 1998, pe Bagaméri Béla, cel care a descoperit Peștera Vântului. Am fost plătită cum se cuvine, iar pentru mine era ceva incredibil: primul meu job, primul meu onorariu! Abia am terminat liceul… Imediat în anul următor m-au acceptat în comunitatea revistei Napsugár (revista copiilor a minorității maghiare), ceea ce însemna că lunar aveam un onorariu tocmai bun pentru a cumpăra cărți sau pentru mici călătorii.

Era o perioadă când nu știam nimic despre drepturile de autor, contractul nu era ceva important pentru mine, lucram doar pentru bucurie. Însă, în momentul în care m-am declarat „ilustrator profesionist”, am început să studiez și partea aceasta. Am trecut prin multe frustrări, am învățat din greșeli. Învăț în continuare: este o profesie care se schimbă în paralel cu tehnologia. De exemplu, nu am crezut vreodată că voi simți nevoia să menționez în contract cât timp ori de câte ori vom vorbi pe Zoom! Dar fiind liber-profesionist, am învățat că este foarte important să trag limite între viața personală și muncă.

Cine sunt astăzi oamenii care mai investesc în artă, din experiența ta?

Publicul meu nu este foarte mare, dar îmi este foarte drag. Cei care au cumpărat de la mine ilustrații originale, ori îmi erau deja prieteni, ori au devenit. Domeniul meu este ceva „mai consumabil” — publicul meu cumpără mai repede un calendar, un poster sau o cartolină, decât o pictură. Îmi place să cred că desenele mele fac școlile, camerele copiilor sau bibliotecile mai prietenoase.

Aș vrea să ne oprim puțin asupra seriei de ilustrații inspirate de coșmarurile actorilor, publicate în revista teatrală Játéktér. Dacă ai transpune tema în zona artelor vizuale, care crezi că ar fi „coșmarurile” unui ilustrator?

Am râs în hohote singură când am citit textul. M-am și gândit imediat la coșmarurile mele…

Ioooi…

Câteva exemple: Când scriitorul și-a imaginat într-un fel (altfel), față de ce a scris. Când te vrea pe tine, dar te roagă să desenezi în stilul lui XY.

… Dar acestea sunt coșmaruri clasice deja.

Au apărut cele noi: Să primești o imagine generată de AI (în stil groaznic), și să redesenezi așa cum e. Să primești o poveste scrisă cu AI și să fie adăugat: „dar ideea e a mea”.

Vorbitul la telefon. (Înțeleg mult mai bine dacă citesc. Pe de altă parte informația rămâne scrisă și pot să revin de câte ori e nevoie să o recitesc).

Se urcă pisica pe desen. Se răstoarnă cafeaua.

Uimitor, chiar și anxietățile se actualizează odată cu tehnologiile noi. Mergând puțin înapoi în timp, am observat că în unele dintre lucrările tale, fie că vorbim despre ilustrații sau colaje, apar îmbinări neașteptate de elemente și inserții surprinzătoare. Simți o legătură directă cu istoria artei sau cu anumiți artiști? Sau, altfel spus, ce tip de artă te face să vrei să încerci ceva nou?

Istoria artei a început să se infiltreze în mine din clasa II-a, de când mama ne-a dus în muzee de artă. Istoria artei ar trebui folosită în școli să înveți prin ea celelalte materii… Adina Nanu ne-a predat „Istoria costumului” și a fost exemplul minunat pentru acest lucru. M-a surprins intotdeauna ce informații și ce bucurie poate concentra un tablou. Am artiștii mei preferați, cu unii dintre ei pare că nu am nici o legătură la prima vedere. De exemplu, Cézanne era printre primii descoperiți. Și acum îmi amintesc cum m-a vrăjit, cum m-a absorbit. Recent am deschis același album și am înțeles de ce mi-era atât de aproape. În primul rând, pentru că s-a născut cu două zile diferență față de mine; dar și pentru că „cioplește” formele la fel de obsesiv și de încăpățânat. Are o rigiditate pe care o simt și eu în desenele mele. Cred că inserțiile sau surprizele vin din dorința și din necesitatea de a lua aer și de a lăsa pe privitorul să ia o gură de aer la rândul său.

Când am văzut o pictură a Georgetei Năpăruș la Muzeul de Artă Brașov, abia m-am rupt de ea. Ea era tot printre primii mei preferați, dar pe baza unui album din 1983, de la Meridiane — multe imagini în alb negru, reproducere foarte slabă. Dar avea putere chiar și prin acest mediu foarte fad. Pe vremuri am încercat să o imit, dar acum aș spune: am învățat mult de la ea.

Întâlnesc des provocări din lumea artei care mă fac să simt: parcă s-au deschis uși în capul meu. Simt fizic o deschidere a cartilajelor ale craniului, și mă apucă o nerăbdare de a-mi schimba tehnica, materialele, masa, numele, viața, universul. Bine, rezultatul nu e chiar așa de vizibil. Se întâmplă ca provocarea să fie o „greșeală”: nu am văzut bine, nu am înțeles bine — iar de aici se pornește un șir de idei. Odată, într-o revistă, am văzut o mânecă de pulover; am crezut că e o păpușă mai abstractă. De acolo mi-a venit să împletesc și eu niște forme, între șosete și păpușă.

Persistența unor nume din istorie mă duce cu gândul și la efemeritatea unor materiale naturale cu care lucrezi. Ținând cont de acest aspect, în ce măsură te preocupă conservarea lucrărilor pe termen lung? Cum te raportezi la ideea de a menține o lucrare exact așa cum a fost gândită de autor?

Recent am povestit cu o prietenă despre această temă. Mai exact, despre o restaurare, care prin încercarea de a reface „cum a fost”, a greșit unele lucruri. Însă aceste greșeli acum sunt deja în istoria, povestea obiectului. Deci întrebarea ar fi: corectăm greșeala sau o includem în întregul obiectului de artă? Această întrebare se poate complica mai departe, dacă vrem.

Conservarea, restaurarea are rolul ei (important). Cum am spus și mai înainte, este o concentrare de informații acolo, de care avem nevoie și de care ne bucurăm constant. În timp ce eu încerc plantele tinctoriale în ilustrațiile mele, citesc foarte mult și învăț din istoria culorilor — o istorie captivantă, cu multe povești. În timp ce eu mă minunez de schimbarea culorilor și efemeritatea lor, în spate știu deja niște lucruri care prin conservare s-au păstrat și au ajuns la mine.

 

Gândindu-mă la felul în care unele lucruri se păstrează și altele se pierd în timp, mă întreb și despre ceea ce păstrăm din oamenii și comunitățile care ne înconjoară. Ai menționat de mai multe ori interesul pentru diferite comunități etnice. Cum se reflectă această preocupare în arta ta?

Fac parte dintr-o minoritate etnică, cea maghiară, și am cunoscut de aproape și alte minorități etnice din România. După care am și călătorit prin zone interesante, am cunoscut mai multe comunități etnice din diferite țări (timoceni și maghiari din Serbia, aromâni din Grecia și Albania, aromâni din Ungaria). Îmi place să descopăr în spatele unei nume de familie o poveste, o istorie. Toți o avem. Mi-a plăcut să regăsesc elemente, obiecte, cuvinte, să fac legături între culturile respective și a mea. În colecția mea de cărți ilustrate am cărți în foarte multe limbi, editate și în țări care nu mai există (Iugoslavia, Cehoslovacia), copiii s-au uitat la desene animate în orice limbă (cehă, poloneză, rusă etc.).

Cred că prin apropierea asta de alte culturi reușești să te găsești mult mai bine. Îți trece sentimentul că tu ai descoperit apa caldă și sarmalele, dar descoperi alte finețuri ale limbii materne. Eu am crescut cu ilustrații din cărți aduse din Ungaria, iar acum știu că și Cehia, Slovacia, Serbia și Polonia se încadrează într-un stil anume. Ori eu am selectat un stil cu care rezonez…

De o vreme, mi-am îndreptat interesul spre ideea de „comunitate”. La Câmpulung Muscel, unde locuiesc, suntem mai mulți veniți din alte părți (chiar și din alte țări), alături de localnici care vor să ni se alăture. A fost o nevoie urgentă de a crea legături. Ne-am dat seama că, în această comunitate, punctul comun este tocmai faptul că suntem diferiți, uneori chiar „ciudați” — și ne acceptăm. Îmi place când ne povestim despre cum ne-am descoperit unii pe alții la început. E valabil și pentru grupurile etnice. Învăț în continuare foarte mult de la acest grup (nedefinit), din Câmpulung.

În ceea ce privește interacțiunile cu alți creatori, ai participat și la proiecte colective precum „Rezistenții” (organizat de Muzeul Național Cotroceni), „Nesupusele” (inițiat de De Basm — Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți) sau „Brașov, oraș al artelor” (realizat de Muzeul de Artă Brașov). Ai vorbit, de asemenea, despre colaborări artistice alături de copiii tăi. Ce te atrage în această dimensiune comună a artei? Ce descoperi despre tine atunci când creezi împreună cu alții?

Un lucru foarte simplu și de bază: că alții sunt altfel, fac lucrurile altfel și se poate și altfel decât mine! Am o luptă constantă cu limitele mele, cu convingerile și teoriile mele, care stau pe o bază neclintită. Acest lucru îmi dă un profil, un anumit stil, dar îmi pune și bețe în roată! Mă mir și eu când mai renunț la câte o convingere. Cu cât mai des mă întâlnesc și comunic cu alți artiști, cu atât mai mult învăț. Mă bucur când văd teme asemănătoare abordate atât de diferit. Mă încurajează.

Colaborarea cu copii e un pic mai problematică, unde e mai greu să tragi o linie ca ilustrator. Când erau mult mai mici, dacă nu „colaboram” cu ei, însemna să nu creez nimic ori să-i izolez de ceea ce fac eu — ceva imposibil, mai ales că eu DESENAM. Astfel i-am lăsat să intervină în ilustrațiile mele, și eu am intervenit în ale lor.

Există rezidențe special gândite pentru mame cu copii mici. Am participat cu copiii mei la o rezidență de ilustrație lângă Sfântu Gheorghe, organizată de Karda Zenkő, și la o rezidență la Grădina Ideilor. Dar și în rest, oriunde sunt invitată — tabere, festivaluri, ateliere — mergem împreună. În timpul verii trecute am început să dau o formă oficială acestei colaborări cu ei, am avut prima expoziție comună („Microcălătorii” la Galeria Annie Klaus, Cluj), și am fost la o drumeție pe jos de trei zile, o „rezidență”, pe care am catalogat-o ca walking art. Încă prelucrez materialul.

A existat un proiect care te-a surprins pe parcurs, care a evoluat altfel decât te așteptai? Ce ai învățat din acea experiență și cum ți s-a schimbat perspectiva de la început și până la final?

Mă gândesc acum la rezidența de la Grădina Ideilor, pentru că sentimentul este recent, deși rezidența s-a petrecut în 2022. Mi-am propus ca în cursul săptămânii respective să pregătesc un jurnal, desenat cu plante. Săptămâna a trecut ca o clipire: plimbări în zonă, stat lângă foc, gătit experimental din tot felul de plante (documentate de altfel), grijă de copii.

Ce am făcut ca „artă”…? Am avut senzația că nimic (două desene).

Între timp, cu o fâșie de textil am început să înnod niște crengi tăiate între ele. A ieșit o construcție, un tunel. Pe poartă am pus o „firmă”: „Grădina Ideilor” din fân și crengi.

A luat timp până s-au așezat lucrurile. La expoziția „Grădina Ideilor” de la galeria ETAJ Mahal (Combinatul Fondului Plastic din București) este montată firma iluminată „Grădina”. Pentru că firmele luminate din orașele mari reprezintă ceva, iar firma iluminată din crengi oferă altceva.

Construcția din crengi a ajuns fotografii/colaj/caiet.

Este un exemplu de situație în care am început un proiect ca ilustrator, dar pe parcurs spațiul a activat grădinarul și scenograful din mine: nevoia de a construi din obiecte. Este și un exemplu în care mi-e greu să trasez linii clare între domenii.

În mare măsură originalitatea vine tocmai din îmbinările pe care le facem natural, ca indivizi, între elemente de interes și experiențe personale. Ai mărturisit că te afli într-o continuă căutare a sensului ilustrației. Ce ai descoperit până acum despre ce este, și ce nu este, ilustrația, pentru tine?

Ilustrația ar trebui să rețină faptul că rolul ei se schimbă împreună cu tehnologia și știința. Ilustrația lui Dürer cu un rinocer avea rolul de a arăta cum este un rinocer într-o lume în care nu exista fotografia, filmul. Putem să ne dăm seama cum arată rinocerul după ilustrațiile lui Ethel Lukats Băiaș sau cele ale Irinei Dobrescu? Nu, și nici nu trebuie, pentru că avem alte surse. Ilustrația este (sau ar trebui să fie) artă. Pentru copii, dar artă. Nu este nici repetarea cuvântului din textul scris. O ilustrație ar trebui să merite copacul tăiat, spațiul ocupat. Nu trebuie neapărat să colorăm paginile, toate paginile și în toate culorile. Nu știu de unde avem senzația că „asta le trebuie copiilor”. Nici nu trebuie să concureze cu media. Dacă asta e competiția, nu ai nici o șansă. Pur și simplu e altceva!

Îmi plac cărțile ilustrate cu o anumită auto-reflexie, îmi plac ilustratorii care sunt prezenți, ca ilustratori, în carte. Cărțile lui Raoul Guridi sunt exemple perfecte pentru acest lucru, cu cărțile „The King of Nothing” ori „How to put a Whale in a Suitcase”. Shaun Tan, în „Eric”, în loc să descrie sfârșitul la finalul poveștii, lasă loc unei ilustrații revelatorii.

Dacă ar fi să te uiți înapoi la tot ceea ce ai creat până acum, ce simți că rămâne în urmă? Și, poate, ce îți dorești să vină mai departe? Ce fel de experiență artistică ți-ar plăcea să creezi sau să trăiești împreună cu publicul, cu alți artiști ori cu comunitatea ta?

E o întrebare grea. Când îmi scriu CV-ul, și eu mă mir de câte am făcut, prin câte am trecut. Cumva trag concluzia că mi-a plăcut să încerc lucruri, chiar dacă nu am continuat. Dar ce rămâne în urmă? Mi-ar plăcea să fie ceva organic: un eveniment, un obicei despre care nimeni nu mai știe când sau cine l-a început, dar se întâmplă și e frumos. Aș vrea ca orice ar fi — ilustrație, poveste, drepturi de autor, grădină — să fie ceva ușor, care să ridice, să ușureze, să nu fie o povară.

Indiferent de ce este și ce nu este ilustrația, universul vizual creat de Szabó Zelmira îmbină curiozitatea copilului cu experiența adultului, transformând semințele, culorile și obiectele cotidiene în povești pline de viață, umor și emoție, care rămân mult timp după ce pagina s-a închis.